O echipă de 40 de oameni îmbrăcaţi în costume speciale, închise ermetic şi dotate cu tuburi de oxigen, va coborî în Dâmboviţa subterană, râul din beznă care colectează dejecţiile şi apa reziduală provenite de la cele două milioane de bucureşteni. Este prima dată când se curăţă tunelurile de sub Dâmboviţa, la 25 de ani de la darea acestora în folosinţă.
Click pe imagini pentru a mări
Pe sub leneşa Dâmboviţă de suprafaţă curge Dâmboviţa subterană, un râu cu un debit de 6-10 ori mai mare şi curgere vioaie, care ar putea să ducă uşor la vale, pe sub Bucureşti, o bărcuţă cu un om în ea. Şuvoiul subteran este format din apele menajere provenite de la toată reţeaua de canalizare a Bucureştiului, în lungime totală de 2.473 de kilometri.
Râul subteran are 17 km lungime şi şerpuieşte exact sub albia Dâmboviţei de suprafaţă, pe traseul Lacul Ciurel-Târgul auto Vitan, apoi până la Popeşti, apa murdară merge pe sub şosea, paralel cu râul Dâmboviţa. Curgerea apelor menajere se face gravitaţional, diferenţa de nivel între „izvoare” şi „vărsare” fiind de peste 30 de metri.
Cele 25 de „insule”
Dimensiunile tunelurilor de sub Dâmboviţa variază între 3,3 m lăţime şi 2,45 m înălţime până la 4,5 m lăţime şi 3,6 m înălţime. Deoarece cantitatea de ape menajere colectate creşte semnificativ, pe măsură ce râul subteran străbate oraşul, numărul „casetelor de colectare” creşte de la două la trei pe tronsonul Vitan-Popeşti.
Fiindcă n-a fost curăţit niciodată de la darea în funcţiune, în 1987, în tunel s-au depus aluviuni în cantităţi atât de mari încât pe traseu au răsărit 25 de „insule” de consistenţă fermă, în care resturile s-au sedimentat în micro-straturi geologice. După acelaşi principiu ştiinţific care a dus la formarea unei delte la gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră, la vărsarea Dâmboviţei subterane în Dâmboviţa de suprafaţă s-a creat o lungă limbă de uscat, care conţine şi prezervative, şomo-ioage de cârpă, tampoane, bucăţi de cauciuc şi alte resturi, conform directorului general adjunct al Apa Nova, Epsică Chiru. Reprezentantul Apa Nova – compania care se ocupă de curăţarea canalelor colectoare – ne arată nişte fotografii: „În anumite locuri este exact ca într-o peşteră. S-au format stalactite şi stalagmite de depuneri. Din cauză că Ceauşescu s-a grăbit în 1987, lucrurile s-au precipitat şi canalul colector a fost dat în funcţiune fără ca echipele să mai apuce să scoată pe anumite porţiuni popii de susţinere a planşeului de beton. În jurul acestor stâlpi s-au format, prin depunere, stalactite şi stalagmite din celofan, hârtie şi mâl, exact ca într-o peşteră”.
Ca să cunoască exact la ce „misiune” se înhamă, Apa Nova a angajat o companie din Ungaria care să realizeze o endoscopie a Dâmboviţei subterane, introducând prin canale scafandri cu camere video speciale, care au realizat „un documentar” de 240 de ore. Scafandrii unguri au filmat fiecare centimetru pătrat din cei 40 kilometri de tuneluri cât însumează Dâmboviţa subterană, pentru a cartografia zonele în care canalul e obturat de depuneri. Mai mult, fiecărui punct filmat în subteran îi sunt asociate coordonatele GPS de la suprafaţă, pentru ca echipele de intervenţie să ştie care e cel mai apropiat punct pe unde pot ajunge la dop.
Cauza înfundării Dâmboviţei de sub Dâmboviţa
După revoluţie, sedimentele din apele menajere s-au depus în ritm accelerat pe fundul albiei Dâmboviţei subterane. Epsică Chiru explică de ce: „Debitul de ape menajere s-a înjumătăţit în prezent, faţă de cel de dinainte de 1989, ceea ce a făcut ca viteza apei menajere care curge prin casete să scadă sub viteza de autocurăţire. Viteza de auto-curăţire a apei e atunci când turbionii creaţi de şuvoi antrenează la vale particulele solide, nelăsându-le să se depună. Înjumătăţirea cantităţii de ape menajere se datorează pe de o parte marilor operatori industriali care şi-au închis porţile, iar pe de alta, locuitorilor Capitalei care folosesc apa mai cumpătat de când au contoare. Înainte vreme, berea nu o răceam la frigider, ci sub jetul de apă de la robinet”.
Exploatarea canalului colector de sub Dâmboviţa nu s-a făcut întotdeauna după manualul de utilizare: „După darea în funcţi-une nu s-a facut nici o decolmatare. De la începuturile dării în exploatare, trebuie să se injecteze cu o anumită periodicitate apă din Lacul Morii pentru spălare. Nouă nu ni s-au pus la dis-poziţie încă evidenţe care să ateste efectuarea acestor operaţiuni”.
Cum se curăţă Dâmboviţa
Operaţiunea de curăţare a Dâmboviţei se va face în doi paşi. Întâi se vor pompa din Lacul Morii mai multe jeturi de apă sub presiune, care vor antrena mâlul de pe pereţii celor 17 kilometri de tunele. Urmează o a doua etapă, în care în tunele se vor monta din loc în loc nişte valve cu deschidere-închidere automatizată, care vor putea sigila anumite porţiuni din canale, pentru ca muncitorii să poată intra cu utilajele de raclare ca să cureţe fundul albiei, să stoarcă mâlul şi să îl scoată la suprafaţă. Vor fi scoase inclusiv resturile de cofrag lăsate de constructori în 1987.
După ce albia Dâmboviţei subterane va fi complet curată, valvele vor fi folosite de Apa Nova pentru a devia la intervale regulate cursul apelor menajere dintr-un tunel pe celălalt, pentru a asigura mentenanţa permanentă a canalelor, ca să nu mai apară dopuri aluvionare.
De asemenea, se va îndrepta o eroare de proiectare de pe vremea lui Ceauşescu. Explică directorul Apa Nova Epsică Chiru: „Când canalele de ape menajere ies la suprafaţă în zona Glina, prezintă un prag cu înălţimea de 1,8 metri, care favorizează depunerile aluvionare. Noi vom îndepărta această barieră”.
Primăria Capitalei speră ca prin curăţarea „dopurilor” care gâtuiesc Dâmboviţa subterană, aceasta să preia în perioadele cu precipitaţii abundente o cantitate mai mare de ape pluviale, diminuându-se astfel riscul de inundaţii.
„Cosmonauţii”
Reprezentatul Apa Nova, Epsică Chiru, a precizat că îmbrăcămintea fiecăruia dintre muncitorii care se vor aventura în operaţiunea de curăţare a Dâmboviţei subterane costă în jur de 4.500 euro: „Mixul de gaze din interiorul canalului colector nu e propice vieţii. Lucrătorii noştri vor introduce senzori de măsură a compoziţiei atmosferei din subteran, de fiecare dată când vor coborî în casetele de sub râul Dâmboviţa. Echipamentul lor seamănă un pic cu al cosmonauţilor. Vor fi îmbrăcaţi în costume de scafandru complet ermetice, vor purta în spinare butelii de oxigen şi vor avea măşti de respirat pe figură, dar nu vor purta labe de scafandri, fiindcă şuvoiul de apă menajeră care se scurge prin canalul colector nu are pe vreme uscată decât 50-60 centimetri adâncime şi nu se pune problema să înoate în acea apă. În schimb, vor fi încălţaţi cu cizme rezistente la străpungere, ca nu cumva să se înţepe în vreun fier sau ciob, că cine ştie ce o fi ascuns printre depunerile acelea de mâl. Inclusiv şoferii mini-buldozerelor care vor racla depunerile solide din tuneluri vor respira aer din tuburi de oxigen.”
Istoria canalizării în Bucureşti
Până la 1880, Dâmboviţa a curs prin albia naturală. Fiindcă la fiecare ploaie cartierele de pe mal erau inundate, autorităţile au decis să n-o mai lase să şerpuiască după bunul plac, ci să-i devieze traseul printr-o albie artificială, care să taie Capitala de la nord la sud într-o linie cât mai dreaptă, în felul ăsta crescând panta râului şi viteza de curgere a apei. Canalizarea Dâmboviţei a însemnat şi săparea unei albii mai adânci, cu maluri de pământ, plantate cu iarbă, şi fundul albiei pavat cu bârne de stejar, pentru ca râul să nu mai dea pe de lături la cea mai mică ploaie. O dată cu prima canalizare a Dâmboviţei s-au construit şi două colectoare de canalizare (cu lăţimea de 3 metri şi înălţimea de 3,5 metri), câte unul pe fiecare din malurile râului, sub şoselele pietruite ce încadrau Dâmboviţa, ca să preia apele uzate ale celor 300.000 de bucureşteni.
În 1970 reţeaua de colectare a apelor menajere din Bucureşti era deja depăşită. Prof. dr. Alexandru Mănescu de la Facultatea de Hidrotehnică a Univer-sităţii de Construcţii din Bucureşti îşi aminteşte cum ajunsese oraşul la sfârşitul anilor ‘70: „Pentru ca acele două canale colectoare să nu pleznească din cauza presiunii apei, inginerii vremii au montat din loc în loc nişte aşa-zise preaplinuri, conducte prin care, atunci când nivelul apei menajere creştea prea mult, canalele colectoare să se verse în Dâmboviţa de suprafaţă. Din cauza asta, Dâmboviţa de deasupra ajunsese să duhnească într-un aşa hal că-ţi muta nasul din loc când treceai pe malul ei. În plus, panorama era groaznică. Se vedeau plutind diverse, că nu-i frumos să le spun pe nume. Era o privelişte exact ca aceea pe care o vedeţi dacă mergeţi spre Glina, unde se varsă Dâmboviţa subterană în cea de suprafaţă. O serie de ploi, care au dus la inundarea bulevardului Regina Elisabeta şi a Cişmigiului şi a altor cartiere de pe malul Dâmboviţei, au determinat autorităţile să canalizeze Dâmboviţa pentru a doua oară în decurs de un secol, construind sub albia sa două casete de dimensiuni mai mari pentru colectarea apelor uzate. În cadrul aceluiaşi proiect s-a construit şi barajul Lacul Morii, ca zonă tampon care să preia excesul de precipitaţii pentru a reduce riscul de inundaţii”, declară Alexandru Mănescu.
Între 1983 şi 1987 s-a realizat Dâmboviţa subterană, la proiect lucrând între 500 şi 700 de muncitori. Tunelurile subterane au fost construite „pe bucăţi”, cursul Dâmboviţei de suprafaţă fiind deviat cu batardouri (n.r. construcţii provizorii, dig din lemn, oţel sau beton pentru împiedicarea pătrunderii apei într-o zonă de lucru pe porţiunile unde era şantierul). Caseta prin care curge Dâmboviţa subterană a fost proiectată să reziste la un cutremur de 8 grade pe scara Richter, „grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavodă”, conform lui Epsică Chiru de la Apa Nova. Practic, nu există riscul ca tunelurile de apă murdară să se fractureze la un cutremur de anvergura celui din 1977. Cu toate acestea, casetele prezintă fisuri, 20% din apele care circulă prin Dâmboviţa subterană provenind din infiltraţii, fie din râul de suprafaţă, fie din subsol.
Legenda spune că în 1987 presiunile pentru finalizarea lucrărilor au fost atât de mari încât şantieriştii au abandonat în grabă tunelurile, „uitând” în interior basculante şi buldoexacavatoare. Mitul a fost spulberat în 2010, conform dovezilor aflate în posesia directorului adjunct al Apa Nova, Epsică Chiru: „Echipele de scafandri unguri care au filmat în casetele colectore de sub Dâmboviţa nu au găsit nici un utilaj”. Doar elemente de cofrag, care, frânând curgerea şuvoiului, au favorizat depunerea de aluviuni, ce au dat naştere unor insule subterane de material solid.
17, 7 kilometri este lungimea Dâmboviţei subterane
2473 kilometri are în total reţeaua de canalizare a Bucureştiului.
39 milioane de euro este costul operaţiunilor de curăţare a canalelor colectoare
40-45 de lucrători vor fi angrenaţi în această activitate
RL mulţumeşte Muzeului Municipiului Bucureşti pentru imaginile de arhivă puse la dispoziţie pentru ilustrarea acestui articol.
