România Liberă vă prezintă realitatea cinică din spatele bulinelor roşii care împânzesc centrul Bucureştiului: avem bani să consolidăm clădirile astea şi o lege darnică. Dar soarta oamenilor se înfundă într-un birou al primăriei: în 20 de ani, au terminat doar 13 clădiri. În primul episod vom afla ce e în capul locatarilor care pun beţe-n roate consolidării.
Primiţi cu cutremurul?
Mii de bucureşteni stau în clădiri gata să se prăbuşească şi mor de frica unui cutremur, dar nu se apucă de consolidare, deşi bani există. Am colindat zeci de blocuri cu bulină şi am aflat de ce.
Cutremurul e cea mai mare spaimă a bucureştenilor, spune o cercetare realizată în 2010 de Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Oamenilor le e mai frică de cutremur decât de singurătate sau de moarte.
În blocul în care stau sunt scandaluri pe tema asta în fiecare săptămână. Ştiam că locatarii se ceartă pentru tot felul de prostii, dar aş fi crezut că într-o problemă de viaţă şi de moarte lasă orgoliul la o parte şi se pun pe treabă.
Treabă ar fi destulă: pe lista primăriei sunt 371 de clădiri despre care ştim că au şanse mari să pice la cutremur. Dintre ele, 113 sunt pericol public, adică au spaţii comerciale la parter sau se află în zone aglomerate. Dacă pică la cutremur, o să omoare, pe lângă locatari, şi o mulţime de trecători.
Statul are un program de consolidare pentru blocurile astea: finanţează lucrările, mută oamenii în locuinţe temporare şi face toate contractele. Însă totul merge ca melcul, se repară câte o clădire pe an.
Primarul Sorin Oprescu a spus în numeroase rânduri că e vina proprietarilor, care pun beţe în roate consolidărilor. Aşa că am pornit la vânătoare de buline ca să mă lămuresc:
Ce-i în capul vostru, oameni buni? De ce vreţi să muriţi la cutremur?
Merg pe Calea Victoriei, una dintre cele mai îmbulinate străzi din Bucureşti. La numărul 139 găsesc un bloc de 7 etaje, brăzdat de crăpături. Înăuntru e pustiu, pereţii sunt crăpaţi, iar uşile nu au yale. Într-un târziu, o doamnă în halat deschide uşa cu o sârmă în loc de clanţă. Când aude ce mă interesează, pune mâna la inimă şi spune: „Mi-e foarte frică. Stau de 40 de ani în blocul ăsta. Ştiu ce-a fost în ’77, toate plafonurile căzute până la sârmă. Au căzut ziduri întregi, te uitai la Calea Victoriei printre cărămizi. La un cutremur, ferească-ne Dumnezeu, de 7 grade, mi-e groază. De vii ne-ngroapă!”
Deşi femeia ar da orice să-şi repare blocul, şansele ca asta să se întâmple în în viitorul apropiat sunt zero. Clădirea e în proces de retrocedare şi până nu se termină judecata n-o să bage nimeni vreun leu în el.
„Cum faci tu 70 de oameni să vibreze la unison?”
Situaţia e asemănătoare în multe alte clădiri, unde locatarii nu reuşesc să se înţeleagă. Administratorul unui bloc de la Universitate îmi spune deznădăjduit: „Eu vreau să fac consolidarea, dar condiţiile sunt atât de vitrege… Cred că sunt şapte ani şi tot nu se întâmplă nimic. E dosarul depus, dar sunt oameni care nu semnează. Cum faci tu 70 de oameni să vibreze la unison?”
La o clădire din Piaţa Naţiunilor Unite, oamenii ar trebui să se mute pe timpul consolidării peste stradă, în două blocuri noi puse la dispoziţie de primărie. Dar nici aici lucrurile nu sunt clare: „Ăştia în vârstă nu sunt de acord, că au prea multe lucruri de mutat. Dosarul e făcut. Mai sunt patru familii care trebuie să ducă actele. Dacă în două săptămâni nu le duc o să îi mute cu jandarmii,” îmi spune o doamnă care pare gata să plece cu mobila pe scări.
În unele cazuri, toţi locatarii sunt de acord, dar dosarele se înfundă misterios la primărie. Preşedintele blocului de pe Victoriei 95, un moş cu părul alb pieptănat cu cărare, spune că a depus dosarul de doi-trei ani de atunci nu s-a întâmplat nimic. „Expertiza e făcută, precizează că dacă vine un cutremur ca în ’77 blocul pică. A fost cel mai afectat bloc de pe Calea Victoriei.”
„Garantez cu viaţa mea că nu cade blocul”
În alte locuri, oamenii par convinşi că blocurile lor sunt invulnerabile. „Pilonii sunt pe grinzi de cale ferată. E o conjunctură foarte solidă”, îmi spune mândră o bătrână de pe Hristo Botev nr. 3, deşi blocul e construit în 1923, când nu se ştia mai nimic despre norme antiseismice. „Blocul ăsta e deosebit, el şi cu Palatul Telefoanelor. E unul din cele 10 blocuri în Bucureşti făcute să reziste la cutremur.”
La fel şi în blocul de pe Ion Câmpineanu unde care a locuit „marele artist C.I. Nottara, luptător pentru progresul teatrului romînesc”. „Nu mi-e frică. Am mai multă încredere în blocul ăsta decât în unele noi”, îmi spune un locatar şi-mi arată un zid gros de 1 metru care ar trebui să-l apere.
Pe administratorul clădirii de pe Dianei 18 îl găsesc într-un birou cu mobilă masivă, amenajat ca un altar japonez. Tânărul trage adânc din pipă şi spune: „Nu ne e frică. Garantez cu viaţa mea că nu cade blocul. Dacă cineva îmi zice că mâine la 12 va fi cutremur, eu sunt acasă.”
Cu toate astea, a început strângerea de semnături pentru consolidare. „Pe cale bucală zic toţi da. Dar între verba volant şi scripta manent s-ar putea să fie diferenţă. Problema e că trebuie să ne dăm acordul orbeşte. Nu ştii cât costă, cât durează. Ne va aştepta un tămbălău de lungă durată, costisitor şi care nu-ţi garantează că în caz de cutremur blocul n-o să cadă. Aia e problema care mă râcâie cel mai tare.”
„Prefer să trăiesc viaţa aşa cum este. Până acum a fost OK.”
Pentru mulţi bucureşteni, soarta e mai puternică decât rezistenţa clădirii, perioada de rezonanţă seismică sau alte detalii tehnice. Într-o curte cochetă dintre două blocuri cu bulină de pe Calea Victoriei, o bătrână zâmbitoare îmi spune că locatarii nu-s preocupaţi de seism. „Mi-ar fi frică de un cutremur mare, dar o fi şi-o fi? Uite, treci pe stradă şi-ţi pică o cărămidă-n cap şi nu mai mori de la cutremur, mori de la cărămidă.”
Prin labirintul de holuri al blocului de pe Câmpineanu 22 găsesc o doamnă care a prins aici cutremurul din ’77. Atunci a venit arhitectul a doua zi şi le-a zis că nu sunt probleme. Face ochii mari când îi spun că e pe lista de clădiri-pericol public. „Ăsta?! Au rămas doar bătrâni pe-aici. Cred că nici nu le pasă dacă plecăm cu blocul ăsta cu tot.”
Ultimul moment mistic mă găseşte în apartamentul renovat protocaliu al preşedintei blocului de pe Vasile Lascăr 26-28. Tatăl ei a reparat zidurile căzute la cutremurul din ’77, dar o consolidare reală nu s-a întâmplat. Asta nu pare s-o ingrijoreze: „Dacă e să mori, şi cu o cărămidă în cap… ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Dacă e să-mi fie frică, mor de pe acum. Prefer să trăiesc viaţa aşa cum este. Până acum a fost OK.”
Mioriţa a murit. Consolidaţi blocurile!
Bucureştenii ajung la resemnare şi filosofie existenţială atunci când vine vorba de consolidat clădiri. Mulţi mi-au spus că-i o situaţie tipic românească, fix ca-n Mioriţa. Surpriza e că nu-i deloc aşa.
Un chestionar împărţit la 450 de locatari din clădiri cu bulină a arătat că majoritatea covârşitoare e foarte informată despre riscul seismic, cunoaşte legile şi programele statului şi e de acord cu consolidarea. Studiul, realizat în 2003 într-un parteneriat între specialişti japonezi şi Centrul Naţional pentru Reducerea Riscului Seismic, demonstrează că oamenii ăştia nu au o problemă deosebită, nu sunt „prea români”. De la vorbă pân’ la faptă e un drum lung, dar retincenţa lor de a se înhăma la treabă e un fenomen sociologic bine cunoscut.
Mi-a spus asta sociologul Alfred Bulai, coordonatorul cercetării care scotea cutremurul ca principala spaimă a bucureştenilor. „Acest comportament de a amâna măsurile e firesc, foarte des întâlnit. Oamenilor le e teamă de lucruri care sunt mult mai apropiate şi mai prezente în viaţa lor. Dacă-i întrebi dacă au o problemă cu banii cu siguranţă e mult mai mare decât cutremurul. Lucrul ăsta e luat în calcul în politicile publice. Ele doresc să intervină în condiţiile unor riscuri pe care oamenii nu şi le asumă (cum ar fi asigurarea obligatorie auto).”
Consolidarea pentru cutremur e una dintre problemele în care oamenii nu pot să acţioneze raţional şi se pună singuri de acord. Dar pentru asta există statul, să intervină şi să îndrepte lucrurile. Faptul că oamenii nu se înţeleg nu e un obstacol de netrecut. E chiar raţiunea de a fi a autorităţilor.
Aşa că bucureştenii, atunci când spun „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, ar putea să nu se refere doar la cutremur, ci şi la primărie.
Consolidările în cifre:
13 clădiri au fost consolidate de primărie în ultimii 20 de ani
113 clădiri – pericol public aşteaptă consolidarea
3729 de familii locuiesc aceste clădiri
2392 de clădiri au diverse grade de risc seismic
? – un număr necunoscut de clădiri stau să pice, dar nu au fost deloc expertizate
750.000 euro: preţul mediu al consolidării unui bloc
1.000.000.000 euro: bugetul Capitalei
1,2 milioane de euro: banii alocaţi anul ăsta în Bucureşti pentru consolidări
8 clădiri sunt în curs de consolidare.
În ediţiile următoare vom descoperi împreună ce fac autorităţile române ca să evite o catastrofă cu mii de victime.
