INTERVIU. Profesorul Irinel Popescu (58 de ani), şeful Centrului de Transplant Hepatic Fundeni, a fost cel care a realizat cu succes primul transplant de ficat în România, în anul 2000. În următorii ani, Irinel Popescu a mai făcut peste 150 de transplanturi hepatice şi 1.500 de rezecţii hepatice.
Irinel Popescu a vorbit într-un interviu acordat România liberă despre starea sistemului de sănătate din România în 2011, exodul medicilor tineri dar şi despre „atenţiile” primite de cadrele medicale.
Faceţi o radiografie succintă a stării sănătăţii româneşti la momentul februarie 2011.
I.P.: Sănătatea este în concordanţă cu situaţia generală a României, cu unele minusuri. Dacă analizăm ultimii 20 de ani, observăm că de fiecare dată sănătatea a fost un sector neglijat, unul în care s-a investit puţin, căruia i-au fost alocate resurse sub necesităţi şi care a fost lăsat la urmă atunci când s-au împărţit priorităţile.
Nu este totuşi ilogic să lăsăm sănătatea la urmă?
I.P.: Ne-am obişnuit deja cu ideea. Sănătatea este scoasă în faţă în fiecare campanie electorală, iar pentru orice politician care visează o funcţie de conducere este cel mai important lucru. Din păcate, atunci când se termină campania este unul dintre ultimele domenii la care se gândesc. Când au fost de pus pe foaie priorităţile reale, sănătatea nu a fost printre ele.
În 2011 avem o evoluţie sau un regres, faţă de anii precedenţi, în ceea ce priveşte starea sistemului public de sănătate?
I.P.: Sănătatea este azi un sistem din care pleacă medicii şi asistentele, mai ales cei tineri, pentru o carieră mult mai bună în altă ţară. Dacă pleacă şi doctorii şi asistentele, evident că pleacă şi bolnavii şi până la urmă se crează iluzia unui sistem care nu există şi care nu mai deserveşte pe nimeni, pentru că toată lumea e plecată.
Vă tentează o poziţie de conducere în Ministerul Sănătăţii şi ce aţi face concret pentru scoaterea din groapă a acestui sector?
I.P.: Într-o situaţie aşa de complicată, nu există o soluţie miracol. Ar fi ridicol să spunem că cineva posedă de soluţii minune – nu există o astfel de persoană providenţială. Cineva, într-o asemenea funcţie, pe care sunt convins că cei mai mulţi nu şi-o doresc, ar trebui să cunoască bine problemele sistemului şi să fi reflectat la soluţii care să fie adaptate la realitate dar care să urmeze şi un model funcţional din afară. Cel care va conduce Ministerul Sănătăţii nu ar trebui să repare sau să îndrepte sistemul, ci să îl direcţioneze către o redresare care să resolve, in timp, neajunsurile.
Dacă vi s-ar propune astăzi funcţia de Ministru al Sănătăţii, v-aţi asuma riscul?
I.P.: Funcţiile astea nu se propun unui individ aşa oricum: sunt nişte mecanisme pe care le cunoaştem – se dau membrilor unui partid care îşi asumă un anumit program. Trebuie să fie un om inserat într-un mecanism politic. Eu nu exclud nimic în viitor din acest punct de vedere, dar nici nu-mi doresc o astfel de funcţie mai ales că pe vremea când am deţinut astfel de poziţii am practicat mai departe medicina pe care o voi practica până la sfârşitul carierei. Am acceptat uneori funcţii de conducere cu speranţa de a îndrepta anumite lucruri, de a promova în mod particular unele proiecte ale platformei Fundeni pe care o consider cea mai importantă platformă medicală din ţară şi care a avut nevoie de suport la nivelul Ministerului sau CNAS.
Cel care ar ocupa funcţia de Ministru al Sănătăţii ar trebui să fie un bun manager sau un foarte bun cunoscător al sistemului?
I.P.: În poziţia respectivă nu eşti nici măcar manager, eşti politician. Performanţa este cu atât mai bună, cu cât cunoşti mai bine sistemul, pentru că „geniul stă în detalii”. Micile detalii fac diferenţa între nişte decizii care sunt menite să ducă sistemul înainte şi să promoveze interesele acestuia sau altele care vor doar să cosmetizeze găurile şi să răspundă unor comandamente de moment.
Foarte mulţi medici aleg să se ducă în Occident pentru a practica medicina. Care ar fi soluţia de a opri exodul medicilor şi ce aţi sfătui un tânăr medic indecis?
I.P.: Indiferent de sfaturile pe care le dau eu, ei fac un singur lucru: pleacă. Cred că această tendinţă nu are ca şi cauză principală salariile din perioada rezidenţiatului pentru că nici în Occident salariile rezidenţilor nu sunt mari comparativ cu costurile vieţii. Cred că cei mai mulţi medici pleacă pentru că aici nu văd o perspectivă, inclusiv materială – nici salariul unui medic primar nu este grozav şi atunci sistemul public este dependent de practici analizate şi criticare care pun corpul medical într-o lumină proastă. Fie te complaci cu „micile atenţii”, fie trăieşti la limita subzistenţei, dacă nu sub această limită.
În al doilea rând, sistemul de selecţie şi de promovare al medicilor la stat nu se bazează întotdeauna pe valoare şi atunci preferi să pleci afară pentru a te afirma. Aici promovarea se bazează pe relaţii, nu pe valoare şi realizări.
De asemenea, modul în care este privită medicina românească în ultima vreme, o fac destul de puţin atractivă. Dacă aş fi tânăr şi ar trebui să îmi aleg o carieră, uitându-mă la TV şi citind ziarele, nu aş alege-o pe cea de medic.
Care ar fi argumetele care ar trebui să îi motiveze pe tinerii medici să rămână aici?
I.P.: Medicina este o profesie nobilă, rămâne doar ca mentalitatea generală să redevină favorabilă medicinii. Este imperios necesar ca selecţia medicilor să fie făcută pe criterii adecvate – este o mare greşeală că, în marile spitale, managerii sunt numiţi politic. Aceştia vin şi iau decizii la care corpul medical se uită cu uimire…si atunci te întrebi la ce au fost buni atâţia ani de muncă.
Ce părere aveţi despre sistemul de coplată? Va mai estompa şpaga oferită medicilor?
I.P.: Coplata nu are nicio legătură cu „atenţiile” pentru medici. Coplata are o singură menire: să disciplineze sistemul, pentru că sumele sunt mici şi foarte mici şi nu rezolvă nici măcar finanţarea sistemului. Oricât de mici ar fi aceste sume, vor reduce numărul consultaţiilor şi internărilor abuzive. Practic, elimină ceea ce înainte se făcea abuziv doar pentru ca era complet gratis.
În România planează asupra majorităţii medicilor suspiciunea de şpagă. De-a lungul carierei, cu siguranţă v-aţi lovit de astfel de momente. Cum aţi reacţionat?
I.P.: Soluţionarea acestei probleme, nu este a medicilor, ci a societăţii, în ansamblu. Câtă vreme nu s-au găsit soluţii, refuz să comentez acest subiect. Dacă nu aţi reuşit să rezolvaţi problema, nu veniţi să mă întrebaţi despre şpagă.
Cine ar trebui să vină cu soluţii?
I.P.: Societatea, prin cei care o guvernează. Aceste practici sunt întâlnite şi în alte ţări europene, dar presa nu scrie pe prima pagină despre şpaga medicilor. Nu veţi dreptul să mă întrebaţi atât timp cât nu aţi găsit soluţii.
Odată cu introducerea coplăţii, se vor îndrepta pacienţii într-un număr mai mare spre mediul privat?
I.P.: Aş fi fericit se întâmple acest fenomen pentru că acolo se scapă de cuvântul „şpagă”. Mediul privat este una dintre soluţiile pe care le-am avansat în ultimii ani: cine nu doreşte să dea şpagă, are la dispoziţie sistemul privat. Poate că într-o zi am să lucrez integral la privat.
Ce părere aveţi despre ceea ce se întâmplă acum pe segmentul de medicină privată?
I.P.: Sunt unele clinici care se dezvoltă foarte bine precum Medlife sau Sanador şi cărora le prevăd un viitor foarte bun.
Aţi îndrepta un tânăr licean sa urmeze Medicina?
I.P.: În condiţiile de azi, numai din pasiune poţi urma Medicina. Această meserie oferă satisfacţii foare mari dacă mă gândesc la nenumăraţii pacienţi pe care îi întâlneşti şi care îşi arată recunostinta faţă de faptul că li s-a redat viaţa şi sănătatea.
Care sunt plusurile sistemului medical din România?
I.P.: Faptul că are un caracter universal: în România bolnavii încă nu sunt trataţi după avere, aşa cum se întâmplă în sistemul mediacal din SUA care tratează diferenţiat. Sunt adeptul sistemului european, de tip Franţa, Suedia sau România în care toată lumea are acces la sănătate.
Care este sistemul european de sănătate pe care România ar trebui să îl ia ca şi exemplu?
I.P.: Franţa, care are şi ea coplată şi mai multe tipuri de asigurări de sănătate care oferă resurse suficiente sistemului.
Ce părere aveţi despre „moda”, în rândul oamenilor cu bani, de a se trata la clinici din afara României?
I.P.: E un lucur bun pentru că astfel rămân în spitalele româneşti locuri şi pentru oamenii cu mai puţini bani.
Mai au încredere pacienţii în corpul medical din România?
I.P.: Da. Am un exemplu: ultimul transplant pe care l-am făcut primise aprobare să se ducă la Viena, însă a preferat să îl facă aici. În condiţiile în care situaţia financiară ne va permite, vom viza aceleaşi ţinte ca şi spitalele din Occident.
S-au schimbat pacienţii în ultimii 20 de ani?
I.P.: Da, sunt mult mai avizaţi. Dialogul se desfăşoară la un alt nivel pentru că citesc şi vin documentaţi. Câteodată, starea emoţională duce la reacţii neadecvate, mai ales atunci când pierd pe cineva.
