19.9 C
București
miercuri, 24 aprilie 2024
AcasăLifestyleFoodCum arată "norocelul" preşcolarilor cu handicap

Cum arată “norocelul” preşcolarilor cu handicap

Un psiholog din Bacău a deschis, încă din 2006, unul din primele centre de zi dintre România pentru copiii cu handicap fizic, de vârstă preşcolară. Proiectul, început pe banii iniţiatoarei, reprezintă o alternativă la învăţământul special, dovedit dăunător copiilor cu o vârstă atât de fragedă.

Doar un noroc poate face să-ţi păstrezi copilul lângă tine, în România, dacă acel copil are un handicap. Pentru că altfel ar trebui să-l trimiţi, încă de la 3 ani, într-un centru de învăţământ special, unde să înveţe, atât cât poate, nu numai cultură generală, dar, mai târziu, la vârsta adolescenţei, şi o meserie. Dar dacă acel copil, mai ales unul care abia a deschis ochii în lume, nu are decât handicap fizic, însă din punct de vedere intelectual este perfect normal, atunci învăţământul special nu este o soluţie viabilă. Tocmai din cauză că micuţul nu stă alături de părinţii lui.

„Nu e bine să duci copilul de trei ani într-o şcoală specială. El trebuie să stea lângă părinţii lui. Copiii normali, intelectual, trebuie susţinuţi, mai ales de familie. Dacă nu se întâmplă aşa, îi poţi pierde şi intelectual”, este opinia psihologului Adriana Ionica Roşu din Bacău. Ne spune de la început că a pornit totul aruncându-se cu capul înainte. „Ca berbecii”. Pentru a oferi copiilor de vârstă preşcolară şansa de-a rămâne lângă părinţii lor. Asta înseamnă să creezi un centru de zi, la care părinţii să-şi aducă odraslele, de la opt dimineaţa, şi să le ia înapoi acasă la patru sau la cinci după-amiaza. Iar în tot acest timp, la Centrul de zi „Norocelul”, copiii primesc cele dintâi informaţii din cultura generală, pentru că sunt prichindei între 3 şi 6 ani, li se oferă mâncare caldă, un program de somn, după-amiaza, iar la finalul zilei jocuri cu amprentă pedagogică. Părinţii lor nu plătesc nimic pentru toate aceste servicii. Dar asta înseamnă un efort susţinut pentru Adriana, care trebuie să caute sponsori, susţinând un sistem ale cărui costuri se ridică anual la aproximativ 30.000 de lei – plata utilităţilor, a materialelor didactice, mâncarea pentru copii, obiectele igienico-sanitare. Dar toate acestea pălesc în faţa unei realităţi de zi cu zi. „Când văd că acel copil se transformă în bine, că intelectul său progresează, este cea mai mare satisfacţie pentru mine”, zice Adriana, nedespărţită de zâmbetul ei cald.

Şcoală şi pentru părinţi

Avem în faţa noastră o femeie, pe Adriana Roşu, care lucrează în sistemul învăţământului special de stat, fiind şefa Centrului de Recuperare şi Reabilitare a Persoanelor cu Dizabilităţi „Condorul” din Bacău. Lucrează la stat din 2001. Dar în 2006 s-a întâmplat ca unii părinţi din Bacău, care aveau copii de peste 3 ani, cu un anumit grad de handicap fizic, însă copii normali din punct de vedere intelectual, să nu dorească să-şi dea odraslele în învăţământul special. Şi atunci a apărut din partea Adrianei ideea de a crea organizaţia care are un nume elocvent – Asociaţia „Sprijin pentru părinţi”.

Problema cea mai mare, în cazul în care ai un copil cu un anumit grad de handicap, este nu numai că trebuie să-l trimiţi, de la 3 ani, la o şcoală specială. Mai grav e că acea şcoală poate fi în cu totul alt oraş decât în localitatea de domiciliu a copilului respectiv. Deci, în cazul părinţilor din Bacău, ei ar fi trebuit să-şi trimită odraslele la şcoli cu un anumit profil, în funcţie de handicapul copiilor lor, dar şcoli care sunt la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă de Bacău, adică la Iaşi, la Buzău, la Târgu Frumos sau chiar la Bucureşti. Tocmai asta n-au acceptat aceşti părinţi, să-şi trimită copiii atât de departe. E clar că şi-ar fi văzut copiii destul de rar, doar când aveau bani de drum să se ducă până la ei, pentru că nu vorbim de nişte oameni de bani-gata, din câte ni se spune.

Adriana s-a dus mai întâi, în 2006, la autorităţile locale, să obţină aprobarea pentru proiectul ei. Din fericire, zice ea, n-a întâmpinat greutăţi, Primăria Bacău oferindu-i un spaţiu, în localul unei grădiniţe, în care să se desfăşoare activitatea Centrului de zi „Norocelul”, în acelaşi timp fiind încheiat şi un protocol între nou-înfiinţata asociaţie şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău. Asta, în condiţiile în care în România există deja stabilite standarde pentru activitatea centrelor de zi, unde se oferă atât educaţie, cât şi mâncare, dar şi programul de somn pentru copii. Partea birocratică fiind rezolvată, s-a trecut la înscrierea copiilor la „Norocelul”. E drept că, spaţiul fiind limitat de o singură sală de clasă, nu puteau fi primiţi mulţi copii. La ora actuală, sunt înscrişi aici doar 11 copii de vârstă preşcolară, deşi mai sunt cereri pentru încă cel puţin 20. Dar nefiind spaţiu suficient, nu poţi să înghesui atâţia copilaşi într-o singură încăpere. Pe lângă cei 11 copii care sunt aduşi la programul zilnic, mai sunt încă încă 14 copii care vin, la numite intervale de timp, pentru diverse programe de terapie, cum ar fi logopedia sau kinetoterapia. Tot aici există şi un fel de şcoală pentru părinţi. Cei maturi învaţă de la Adriana cum să se poarte cu copiii lor, copii care au fie deficienţe de vedere, fie locomotorii. Dar al căror intelect este fără cusur. „Primul lucru pe care îi învăţ pe părinţi este să se poarte normal cu copiii lor, să-i trateze ca pe nişte oameni normali”, ne descrie psihologul.

Sprijin de la Ambasada Marii Britanii

Adriana are, la rândul ei, doi copii – absolut normali – din toate punctele de vedere. Te-ai aştepta poate să auzi că femeia asta are în familia ei persoane cu handicap şi de aceea se implică şi public în favoarea acestui gen de oameni. Dar în cazul ei nu e deloc aşa. „Sunt doar un om”, îmi răspunde ea sec când o invit să-şi schiţeze, în câteva cuvinte, propriul portret. Explicaţia pentru comportamentul şi ideile sale de azi vine de la faptul că mama ei a fost, la rândul său, psiholog, tot în învăţământul special. Obişnuia să-şi ia fiica la şcoala specială, să-i arate copiii de acolo, mediul acela.

„Am învăţat de la mama că, dacă pot să fac bine pentru cei din jurul meu, atunci să nu stau pe gânduri, să-l fac”, completează femeia. Aşa se face că, peste ani, cu aceeaşi meserie ca şi mama ei – psiholog, dar şi cu aceleaşi preocupări, în învăţământul special, Adriana a organizat, în Bacău, campanii pentru ajutorarea nevăzătorilor. A făcut un lucru simplu atunci, să le arate oamenilor care văd cum e să nu ai vedere. A ieşit pe stradă şi i-a îndemnat pe trecători să-şi pună o bandă pe ochi, apoi să încerce să traverseze un bulevard, ajutându-se doar de celelalte simţuri şi de baston. „Toţi cei care au trecut prin acest test s-au speriat”, ne povesteşte gazda noastră.

A mers apoi prin şcoli, prin instituţii, vorbindu-le oamenilor despre ideile ei, despre cum vrea să-i ajute pe cei lipsiţi de ajutor. „Dacă stai de vorbă cu oamenii, simplu, firesc, îi faci să înţeleagă ce planuri ai”, zice femeia. Aşa a reuşit să adune în jurul ei o întreagă echipă de voluntari – e vorba de zeci de oameni, printre care elevi, studenţi, oameni de diverse profesii. Ei au ajutat-o pe Adriana din 2006 încoace, de când a deschis Centrul de zi „Norocelul”, să ofere educaţie şi consiliere copiilor veniţi aici. O profesoară de limba engleză îi învaţă pe micuţi graiul lui Shakespeare, eseistă şi un specialist în kinetoterapie, un profesor de pian. Mai nou, un stomatolog îi primeşte gratuit pe copii la consultaţie, în cabinetul său.

Pe „fir” a intrat şi Ambasada Marii Britanii la Bucureşti, care, aflând de ceea ce se întâmplă la Bacău, vrea să organizeze în cadrul „Norocelului” un program de terapie prin muzică şi arte plastice. Copiii care vin zilnic la program sunt supravegheaţi şi îndrumaţi de un psihopedagog şi un lucrător social. Interesul englezilor este explicabil, susţine Adriana, în condiţiile în care, în Occident, centrele de zi pentru copiii cu handicap au devenit un fapt normal de mulţi ani încoace. Cât timp sunt la muncă, în timpul zilei, părinţii îşi aduc odraslele în aceste centre, luându-le seara acasă. Se merge tocmai pe ideea ca aceşti copii să nu fie scoşi din comunitate şi mai ales să nu stea departe de părinţii lor. Pe când la noi, în România, o asemenea idee cum este cea pusă în practică acum de Adriana Roşu la Bacău este abia în stadiul deschizătorului de drum. „Cel puţin în zona Moldovei, n-am auzit să mai fie un asemenea centru de zi”, conchide sufletul proiectului băcăuan.

Proiect început cu bani de acasă

Mobilier, calorifere, centrală termică, instalaţie electrică, pereţi văruiţi în culori calde. Tot ce vedem aici a început, în 2006, de la efortul unei femei care a făcut funcţional acest nou model educativ. Şi totuşi, vorbim de un bugetar. Soţul ei însă lucrează în Marea Britanie. El îi trimitea bani. Adriana a investit o parte din ei pentru copiii cu mai puţin noroc. Care au totuşi şansa de a veni zilnic la „Norocelul”…

Centrul de zi „Norocel”

3 ani – vârsta de la care un copil cu handicap poate fi dus într-o şcoală specială.

2006 – anul înfiinţării Asociaţiei „Sprijin pentru părinţi” din Bacău

3 – 6 ani reprezintă vârsta copiilor înscrişi în Centrul de zi „Norocelul” din Bacău.

11 copii vin zilnic aici şi alţi

14 periodic, la diverse terapii.

30.000 de lei anual este necesarul fondurilor pentru activitatea acestui centru, bani strânşi din sponsorizări.

Cele mai citite

Transformă spațiul din garaj într-un loc accesibil – iată ce ușă de garaj de la Alexiana să alegi

Ușilor de garaj ar trebui să li se acorde mult mai multă atenție. Acestea au capacitatea de a menține un nivel de siguranță înalt...

Rusia – Ucraina, ziua 770: Biden vrea să trimită arme Kievului chiar de săptămâna această

Preşedintele american, Joe Biden, a afirmat că Statele Unite vor "începe să trimită arme şi echipamente în Ucraina chiar din această săptămână", după ce...

Enigma doctorului Socrates

Un tânăr înalt, brunet și timid stă deoparte și examinează viața din jurul lui pentru a-i da un sens, așa cum îi îndruma Socrate...
Ultima oră
Pe aceeași temă