Vera Renczi: 35 de crime. Vasile Tcaciuc: 26 de crime. Iancu Berila: 20 de crime.
România pare ferită de prezenţa odioasă a criminalilor în serie. Pe cine cunoaştem, în afară de Ion Rîmaru? Mass-media acordă o deosebită importanţă fenomenului criminalităţii, însă iubitorii cinematografiei pot fi tentaţi să creadă că impulsurile criminale sunt apanajul culturii americane. Situaţia este, însă, cu totul alta. Criminalii în serie au existat şi în România şi au un palmares impresionant.
„Există un patrimoniu al crimei, există şcoli ale acesteia şi culturi care justifică răzbunarea. Există nonculturi care justifică suicidul în masă, există culturi ale omorurilor în serie, car există şi culturi ale crimei organizate, care presupun omoruri la comandă”, a declarat, pentru România Liberă, expertul în psihocriminalistică Neculai Zamfirescu.
„Conform teoriei psihanalizei, toţi suntem potenţiali criminali, potenţiali sinucigaşi„, a continuat expertul, „dar ne supunem cenzurii. Numai dincolo de cenzură apare criminalul„.
Există criminali în serie şi în România. Ce se află în mintea lor?
Mărturiile criminalilor în serie sunt numeroase. Însă foarte puţini dintre ei declară că le pare rău pentru ceea ce au făcut, iar dacă spun asta, o fac doar pentru a impresiona autorităţile sau pentru a stârni mila celor care încă se îndoiesc că pot fi capabili de nişte crime atât de odioase.
Marius Csampar este condamnat la 135 de ani închisoare. El şi-a ucis ce-a de-a cincea victimă în noaptea de Revelion. Ultima şi ce-a de-a şasea victimă, un coleg de tâlhării, a fost ucisă în aprilie 1997. „L-am dus în subteran şi l-am făcut bucăţi”, a declarat Csampar. „L-am găurit peste tot, şi pe mâini, şi pe cap, peste tot, asta ca să-l devoreze şobolanii şi mai bine. Am vrut să-i dau foc, dar era o muncă în plus”.
Astfel de mărturii şochează opinia publică, nu însă şi pe cei care lucrează în sistemul penitenciar. Marius Csampar, care a ucis într-un mod brutal şase persoane, nu se află nici măcar într-un top 10 al celor mai odioşi criminali români.
În anii ’70, Ion Rîmaru îngrozea Capitala. Avea un CV bogat: trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, şase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol şi mai multe furturi şi tâlhării. El a fost executat prin împuşcare, iar ultimele sale cuvinte au fost: „Chemaţi-l pe tata. El este de vină!”.
Puţini ştiu, însă, că tatăl său, Florea Rîmaru, a fost un criminal în serie mai prolific decât Ion Rîmaru. În 1944, cinci femei au fost ucise cu bestialitate, însă amprentele recoltate nu se potriveau cu cele aflate în baza de date a Poliţiei acelor vremuri. După un an de la execuţia lui Ion Rîmaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicină Legală a fost adus cadavrul unui bărbat care căzuse din tren. Examinarea acestuia a dus la o descoperire şocantă: amprentele sale erau cele ale ucigaşului din 1944, nimeni altul decât tatăl celui mai cunoscut asasin din istoria României.
Basarabeanul Vasile Tcaciuc, „Măcelarul din Iaşi”: 26 de crime în 5 ani. Iancu Berila, „Ucigaşul brutarilor”: 20 de victime.
Însă cel mai prolific criminal în serie din România este o femeie, Vera Renczi, supranumită „Văduva neagră”, care a ucis 35 de bărbaţi.
Mulţi s-au întrebat dacă astfel de persoane sunt capabile de a manifesta un sentiment de afecţiune sănătos, autentic, faţă de cineva anume. Iar criminalii în serie sunt ultimii care ar trebui întrebaţi, nivelul lor empatic fiind atât de scăzut, încât ar putea confunda cu multă uşurinţă iubirea cu posesivitatea sau respectul cu teama. Însă ce părere au experţii? Un criminal în serie poate manifesta sentimente de afecţiune „până este dezamăgit”, consideră Neculai Zamfirescu. Există „sublimul şi inevitabilul: Iubeşti şi eşti iubit, înşeli şi eşti înşelat. Însă criminalii parafrazează: Iubesc ca să fiu iubit, omor pentru că am fost înşelat”.
De ce ucid?
Adrian Stroe a ucis trei femei pentru că l-au jefuit. „Recunosc faptele şi în acest moment chiar le regret. Până în urmă cu doi ani, însă, mi s-a pus de multe ori această întrebare, iar răspunsul era acelaşi: în aceleaşi împrejurări, aş fi făcut la fel”, a declarat el în septembrie 2001 pentru Gazeta de Sud.
Pentru criminalul în serie, motivul crimei este atât de adânc înrădăcinat în mintea sa, încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen şi/sau să se afle în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Însă există criminali care îşi selectează victimele cu precizie. De exemplu, bolivianul Ramiro Artieda ucidea numai femeile care semănau cu logodnica sa care l-a abandonat.
În general, criminalii în serie acţionează singuri şi nu ucid pentru bani sau alte avantaje materiale. Ei au, pur şi simplu, o puternică nevoie interioară de a ucide şi sunt stimulaţi de nevoia de control, de putere şi de o serie de fantezii pe care, de multe ori, şi le clădesc din copilărie.
Motivele pentru care un criminal în serie îşi ucide victimele nu sunt evidente, ci interioare. Este imposibil de găsit un motiv raţional pentru care un criminal a comis o serie de crime. Există, însă, explicaţii psihologice pentru comiterea crimelor, iar multe dintre victime sunt supuse unui înalt grad de violenţă inutilă şi de brutalitate exagerată, care îi oferă agresorului excitaţia (de multe ori sexuală) de care are nevoie.
Câţi criminali în serie există în libertate?
Din surse neoficiale s-a constatat că, în fiecare clipă, 100 de criminali în serie se află în libertate, peste tot în lume. După unele estimări, ei sunt responsabili de aproape două treimi dintre asasinatele nerezolvate. Conform avoconsult.ro, dacă se adaugă şi numărul de victime cunoscute ale criminalilor în serie, se ajunge la concluzia că ucigaşii în serie ucid anual între 3500 şi 5000 de persoane.
Există şi criminali în serie care au fost eliberaţi după ce şi-au ispăşit pedeapsa. Ei se află acum în libertate din cauza sistemului de justiţie mult prea blând din anumite ţări. Un exemplu elocvent este cazul columbianului Pedro Lopez , care este considerat cel mai prolific criminal în serie din America de Sud. El a fost acuzat că a violat şi ucis peste 300 de femei între 1969 şi 1980. Au fost dovedite 110 crime numai în Ecuador, iar el a mărturisit comiterea a încă 240 de crime în Peru şi Columbia. Pedro Lopez pare să fi ucis, singur, mult mai mult decât toţi criminalii în serie din România. În momentul în care a fost închis, pedeapsa maximă în Ecuador era de 20 de ani. Atât a primit şi Pedro Lopez, care a fost eliberat în 1999 şi expulzat în Columbia.
Cum luptă autorităţile din România cu acest fenomen?
La data de 31 ianuarie 2007, autorităţile române au făcut un pas important… înapoi. Institutul de Criminologie a fost desfiinţat, ceea ce, în opinia lui Neculai Zamfirescu, a reprezentat o mare greşeală. „Conceptul C.Turai era un concept al şcolii române de poliţie ştiinţifică, promovat şi acceptat în perioada interbelică. Ofiţerul de poliţie era deopotrivă criminalist şi criminolog. Aspectul statistic era încredinţat oamenilor de laborator care furnizau date cu privire la prevenirea criminalităţii”, a declarat acesta.
Criminalii în serie sunt, de cele mai multe ori, persoane adaptate în societate, şi nu există semne distinctive, flagrante, care să ducă la identificarea lor de către potenţialele victime. Însă, conform lui Neculai Zamfirescu, „imaginea criminalului este reflectată în urme şi este suficient să poţi să le interpretezi. Criminalii şterg urmele, dar crează totodată urme. Nu începi investigaţia până nu ai conturată imaginea comportamentală şi fizică a criminalului. Surprinzător, îl vei regăsi aidoma imaginii create, chiar îl vei remarca şi urmări pe stradă, atunci când ai ajuns pe strada trecerii sale”.
Pot fi reabilitaţi în închisoare? Mulţi dintre experţi consideră că nu. Neculai Zamfirescu a adăugat că aceştia, odată ajunşi în închisoare, „încep a ucide cu gândul, iar de gânduri nu se pot feri„. Reîntorşi în libertate, totul poate redeveni o loterie.
Ce ar trebui să facă autorităţile?
„Ancheta în cazurile de crimă trebuie pusă în responsabilitatea poliţiei criminale. Ar trebui să repersonalizăm structurile investigative prin revenirea la conceptul organizatoric al şcolii române de poliţie ştiinţifică. Nu ne întoarcem, ci, dimpotrivă, facem un mare pas înainte”, este concluzia psihocriminalistului Neculai Zamfirescu.
