ACIS a publicat proiectul Raportului Strategic Naţional 2012 (RSN 2012) săptămâna trecută spre dezbatere publică până vineri, 19 ianuarie, urmând ca ulterior acesta să fie transmis Direcţiei Generale pentru Politică Regională şi Urbană al Comisiei Europene. În condiţiile în care actualul guvern şi-a propus, printre priorităţi, regionalizarea României, este important ca acest raport să conţină date relevante, care să descrie corect realitatea dezvoltării economice a euroregiunilor, care să stea la baza viitoarelor politici regionale. Or, avertizează SAR, tocmai acest lucru nu se întâmplă, tendinţa RSN 2012 fiind mai curând aceea de a ascunde adevărul decât de a-l pune în evidenţă.
Ce reclamă SAR? România a adoptat în 2007 o dată cu aderarea la Uniunea Europeană, un Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013, precum şi un Plan Naţional de Dezvoltare 2007-2013 în care asuma, drept unul dintre principalele obiective ale investiţiilor publice cu fonduri europene, dezvoltarea echilibrată între regiunile teritoriale. Ca ani de referinţă erau luaţi fie 2004, fie 2005, în funcţie de datele relevante disponibile. Or, susţine SAR, faptul că în RNS 2012 indicatorii de analiză ai disparităţilor regionale sunt prezentaţi numai cu valorile din 2009 şi 2011, şi nu prin raportare la 2004/2005, este de natură să distorsioneze grav realitatea.
Simplu spus, dincolo de datele tehnice şi metodologice complicate, autorităţile române încearcă să ascundă în statistici un adevăr simplu, care poate fi experimentat la prima mână de oricine călătoreşte prin ţară: diferenţele de dezvoltare dintre regiunile ţării au crescut dramatic, în loc să scadă, de când România primeşte bani europeni, se susţine în analiza SAR: „Indicele de disparitate regională, calculat ca raport dintre cea mai dezvoltată regiune (Bucureşti-Ilfov) şi cea mai puţin dezvoltată regiune (Nord-Est), este raportat la valoarea sa din 2009: 3,74 în 2011 faţă de 3,76 în 2009. Aparent, o foarte uşoară îmbunătăţire. Însă, privit în perspectiva momentului de referinţă, anul 2004, ea este o majoră agravare, pentru că în 2004 indicele de disparitate regională a fost de doar 2,77. Cu alte cuvinte, disparităţile regionale au crescut în România în ultimii 8 ani cu 36%!”.
Investiţiile străine nu sunt suficiente
Potrivit analizei SAR, diferenţele „s-au mărit uşor” în perioada 2005-2011 în privinţa ratei şomajului, „au rămas constante” în privinţa numărului de întreprinderi mici şi mijlocii la mia de locuitori şi „au accentuat simţitor” în privinţa populaţiei rurale. În schimb susţine SAR, diferenţele „s-au redus enorm” în ceea ce priveşte investiţiile străine directe. Or, dacă disparităţile privind dezvoltarea au continuat să crească în condiţiile în care investiţiile străine s-au echilibrat, atunci raportul ACIS ar trebui să ne ofere date care să explice acest paradox aparent. Cum însă nu ia în calcul această reducere a diferenţelor privind investiţiile din 2011 faţă de 2004, RSN 2012 ratează şi posibilitatea de a ne oferi o interpretare a faptului că deşi investiţiile străine au crescut în regiunile sărace, raportul dintre ritmul de dezvoltare faţă de regiunile bogate nu s-a îmbunătăţit, ci dimpotrivă.
Dincolo de statistici
Chiar şi cu viciile metodologice semnalate, Raportul Strategic Naţional 2012 relevă câteva evoluţii îngrijorătoare care, aşa cum se arată în analiza SAR, „depăşesc sfera interesului pentru eficienţa absorbţiei fondurilor europene”. La o privire asupra indicatorilor-cheie ai dezvoltării regionale (pag. 23) se pot face câteva observaţii simple: Mai întâi, rolul disproporţionat de mare pe care îl joacă regiunea Bucureşti-Ilfov în dezvoltarea economică, semn al unui centralism extrem. La medie naţională de 100, indicele PIB-ului pe cap de locuitor produs de Bucureşti-Ilfov era în 2011 de 230, 38, iar al următoarei regiuni, Vest, de numai 115,31. În shimb, indicele şomajului în Bucureşti era în 2011 de numai 38,5, faţă de Sud-Vest Oltenia, cu 148,1. Centralismul extrem de care aminteam este însă cel mai vizibil în Investiţiile Străine Directe unde indicele Bucureştiului era în 2011 de 406,07, iar următoarea clasată, regiunea Vest abia dacă atinge 80, 91.
În sfârşit, dacă încercăm să grupăm pe provincii istorice diferenţele de dezvoltare, atunci, exceptând din nou, Bucureştiul, reiese următorul clasament în privinţa dezvoltării regionale 1. Transilvania şi Banat (Vest, Centru, Nord Vest) 2. Muntenia şi Oltenia, 3. Moldova şi Dobrogea, cu o menţiune negativă pentru regiunea Sud-Est, care avea un indice PIB în 2011 de numai 81,52 în condiţiile în care Sidex Galaţi şi Constanţa ar trebui să fie contributori masivi. În plus, remarcă RSN, „în ceea ce priveşte spiritul antreprenorial, cele mai multe IMM-uri se găseau în Regiunea Bucureşti-Ilfov (indicatorul fiind în 2011 de aproximativ 2,22 ori mai ridicat decât media naţională), urmată de regiunile Nord-Vest, Vest şi Centru (adică Transilvania, n.n.) care, de asemenea, deţineau valori superioare nivelului mediu din România”, ceea ce semnalează o diferenţă semnificativă de mentalitate şi de adaptare la economia de piaţă între diferitele regiuni ale ţării.
Dacă aceste disparităţi dintre regiunile bogate şi cele sărace ale României vor continua să crească, atunci nu se va lărgi numai prăpastia dintre regiuni, ci şi dintre români şi români. Diferenţele de dezvoltare mari se traduc în interese regionale diferite care, mai devreme sau mai târziu, îşi găsesc o expresie politică. De aceea, autorităţile de la Bucureşti vor trebui să adopte cât mai rapid măsuri care să inverseze această tendinţă. Dar ca să poată face acest lucru, vor trebui, mai întâi să recunoască realitatea, în loc să o ascundă în statistici.
