Există unele momente, încărcate cu sufletele celor care le creează, când spui că măcar şi pentru atât şi tot e bine că ai venit în acel loc. Aşa s-a întâmplat în centrul Chişinăului, în ziua de 27 martie 2016, la mitingul unioniştilor din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu“.
Din mulţimea adunată acolo au răsărit nişte daci. Basarabeni. Şi au cântat. Cântece pe care nu le ştii din cărţi, ci le afli numai din cuferele bătrânilor timpului. Tot la fel au făcut şi aceşti rapsozi cu plete albe, scoţând la lumina zilei de azi cântece care păreau pe veci îngropate.
Citește și: Cât costă unirea cu Basarabia
Cu toţii acoperiţi de anii cei mulţi ai vieţii lor, dar totuşi zdraveni la trup. Teatrul are în faţa sa nişte scări impunătoare. Sunt aproape ca un fel de scenă, de unde te poate vedea tot omul din scuarul alăturat. Bătrânii sunt îmbrăcaţi în straie naţionale, ale basarabenilor. Mă uit la cămăşi şi la pantaloni şi îmi dau seama că însăşi ţesătura nu e făcută acum, ci cu siguranţă a fost scoasă, după mulţi ani, din lăzile cele vechi, adăpostite în podurile caselor.
Cele şase personaje de care vorbesc acum, unul având şi acordeon, se aliniază, nu aşteaptă vreun semnal de la cineva anume, nici nu aveau de la cine să primească îndemnul, şi încep să cânte. Lume multă deja în piaţă. Mai era puţin şi începea mitingul, la ora amiezii. Doar ce se auzea muzică din puternicele instalaţii de sunet.
Bătrânii noştri nu ţin cont de muzica din instalaţii şi o zic pe a lor. Cântă cu foc. Eu eram la doi paşi de ei şi îi vedeam bine. Mai ales îi ascultam. Mă gândeam că asist oarecum la întâlnirea între două lumi paralele. Pe de-o parte, muzica cea modernă, din megafoane, pe de altă parte cântecele acestea pe care le simţeam venind de foarte departe, în timp. Până la urmă, prezentul se înclină în faţa trecutului şi zgomotul din instalaţii este întrerupt, ca să facă loc strămoşilor.
Ei, cu voci baritonale, au puterea să-şi trimită versurile peste toată mulţimea asta. Acompaniaţi de acordeonist, îi văd cum, înaintea fiecărei strofe, îşi umplu piepturile cu cât mai mult aer, ca să scoată apoi suflarea cântată, la cotă maximă. Aşezaţi pe una din treptele de deasupra mulţimii, şi totuşi trupurile lor parcă aleargă, ca un tremur al întregului corp, în efortul dus până aproape de epuizare. Cântă despre daci. Despre pământ şi despre patria cea românească. Despre mame şi copii, despre anotimpuri şi obiceiuri. Un cântec, două, trei. Totul pare că s-a oprit în loc. De unde până mai adineauri lumea abia sosită aici era preocupată de organizare, cum să stea fiecare, pe unde, dintr-odată observ linişte deplină. O mare de trupuri, până departe, spre bulevard, ascultând cu mare atenţie la ce se întâmplă acolo, sus, pe scări.
Tradiție. Grup format cu cinci ani în urmă
Stând după aceea de vorbă cu protagoniştii acestor momente, pe care nu mă feresc deloc să le definesc drept magice, aflu că în inima Basarabiei există azi Getodacii. Aşa se numeşte ansamblul popular format din bătrânii satului Horeşti, din raionul Ialoveni. Grup apărut cu cinci ani în urmă, din care fac parte profesori, funcţionari şi agricultori. Toţi ieşiţi la pensie. Numărul lor este de 12, adică cei care fac parte din ansamblul muzical. După cum îmi spune Mihai Voloh, unul dintre aceşti artişti populari, ei au ca unic scop să trezească sentimentele naţionale ale compatrioţilor lor, şi să le arate copiilor, în special, cum şi ce se cânta pe vremuri. Cântecele acestea, zice interlocutorul meu, fac parte din tradiţia Basarabiei, nu scrisă undeva în vreo carte, ci spusă, cântată, de la mamă la copii. Mai ştiu de la noile mele cunoştinţe că nu numai în satul lor merg, ci şi în alte sate, la diverse manifestări populare, unde sunt invitaţi. Şi sunt chemaţi din ce în ce mai mult, de vreme ce lumea deja ştie despre ei. Şi vrea să-i vadă, să-i asculte. Să afle, cum spune domnul Voloh, ceea ce unii nu ştiu, iar alţii poate că au uitat.
