22.8 C
București
vineri, 12 aprilie 2024
AcasăLifestyleFoodComoara uitată din podul casei străbunicilor. România își păstrează identitatea etnografică în...

Comoara uitată din podul casei străbunicilor. România își păstrează identitatea etnografică în aproape 1.000 de muzee sătești, ignorate de autorităţi. Obiectele vechi de sute de ani spun povestea comunităților

Ultima redută a tradițiilor din țara noastră este reprezentată de muzeele sătești, aproape 1.000 pe cuprinsul României, dintre cele cunoscute, deși specialiștii apreciază că numărul lor ar fi cu mult mai mare. Acolo sunt păstrate obiecte care vorbesc despre o lume pe cale de dispariție, experții susținând că o parte dintre ele au valoarea patrimoniului național. Legislația nu recunoaște totuși importanța acestor colecții, unele chiar în pericol de a dispărea odată cu cei care le-au strâns, altele sub riscul de a fi călcate de hoți.

Se spune despre muzeele săteşti că reprezintă, încă de dinainte de Primul Război Mondial, modalitatea prin care românii şi-au afirmat identitatea naţională. Pe de altă parte, etnografii se referă la declinul tradițiilor noastre populare, început cu mai bine de un secol în urmă. Aşa îţi dai seama că, în ultimul veac, s-au suprapus două evoluții, rezultând o reacție din partea acelor oameni, iubitori ai obiceiurlor și meșteșugurilor, de la sate. Ei au adunat, încercând să păstreze în cât mai bune condiții, o lume care se stinge, pe zi ce trece.

Obiectele care spun povestea oamenilor

Discutând cu ani în urmă pe acest subiect, directorul Muzeului Naţional de Istorie, Ernest Oberlander-Târnoveanu, îmi spunea că în podurile caselor din mediul rural poţi încă să descoperi lucruri de o neasemuită valoare, nu doar pentru a scoate în evidenţă felul în care au trăit oamenii dintr-o comunitate, dar şi elocvente pentru istoria noastră naţională. Din păcate, remarca acelaşi expert, muzeele noastre, reprezentative la nivel regional sau național, nu dispun de suficiente resurse financiare pentru un studiu amănunțit, încât aceste comori, neştiute sau uitate, să fie scoase la lumina zilei.

Comoara din podul casei

Mă gândeam la cuvintele sale atunci când am întâlnit un om în orașul Tismana, Crișan Rădulescu. Căutând niște acte vechi în podul casei bunicului său, dă peste o adevărată comoară a celui care fusese la viața lui pictor de biserici și combatant în prima conflagrație mondială. Mi-a atras atenția binoclul pe care Dincă Barbu Bărbulescu l-a primit în dar de la șeful Misiunii Militare Franceze în România, generalul Berthelot.

Cu ochiul format al desenatorului, Barbu umple foile unui caiet cu chipurile soldaților angrenați în lupte, aproape ca niște fotografii, deși conturul are la bază doar creionul. Ghiță era trimis între linii să ducă scrisorile de acasă destinate ostașilor. El a păstrat plicurile epistolelor. La fel cum a lăsat, ferecate în cutii, schițe ale planurilor de atac, pe care tot el le desenase, la ordinul ofițerilor români.

„Eu mă justific în faţa lumii cu o istorie vie”

Mi-amintesc și de impresionanta colecţie a lui Aurel Flutur, din satul bihorean Chişcău. Pot spune că am avut privilegiul să cunosc un personaj impresionant, în special prin felul său de a gândi. Omul acesta a trecut în nefiinţă cu câțiva ani în urmă. Nu te copleşeste doar numărul lucrurilor strânse, peste 3.000, dar mai ales varietatea şi valoarea lor. Pentru că o parte din ele sunt greu de găsit, dacă nu chiar imposibil, în toată ţara.

Lănci de pe timpul lui Mihai Viteazul, opinci ale soldaţilor români care au luptat la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și un tractor, primul agregat de acest fel făcut la noi, în 1907, o căruţă adaptată pentru pompieri, din anul 1900. Ce să mai zici de războiul de ţesut vechi de 300 de ani?! "Eu mă justific în faţa lumii cu o istorie vie”, țin minte cuvintele lui. Şi mi-a mai zis că nu putea să stea nepăsător când vedea cum tradiţia românească se distruge.

Sufletul unei comunități giurgiuvene

Alt drum m-a dus spre comuna giurgiuveană Iepureşti, unde profesorul Ovidiu Coca reușește să implice comunitatea într-un proiect al unui muzeu sătesc. Fiecare caută prin casa lui lucruri moştenite de la bunci şi străbunici. Primăria locală pune la dispoziţie un spatiu destul de generos, ca întindere, într-o clădire publică, iar toate lucrurile îngălbenite de trecerea timpului sunt aranjate într-o colecţie care te uimeşte.

Muzeul a fost deschis în 1988. Am văzut acolo cum arăta o bancă din şcoala satului, de pe vremea lui Carol I, un catalog de la 1907, foi matricole din 1904, pluguri din lemn, cobiliţe, pristolnice. Dar era mai mult decât să parcurgi cu privirea nişte obiecte. Am observat, atât la Aurel Flutur, cât şi la Ovidiu Coca, faptul că ei cunoşteau povestea fiecărui lucru în parte. Obiecte care însoțiseră destine.

Cifre neclare

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva există o statistică la nivel naţional, să ştim câte muzee săteşti sunt la noi. Răspunsul este mai degrabă dezamăgitor, din cauza lipsei unor date certe. Doar aprecieri, chiar şi la nivelul experţilor. Mai întâi de toate, trebuie clarificat un lucru. Există două feluri de muzee sătești în România. Unele sunt publice, adică susținute de şcolile sau primăriile comunale. Cum a fost cazul de la Iepureşti.

Dar există şi cele particulare, un exemplu de notorietate fiind cel al lui Aurel Flutur. Hai să vedem cum e cu muzeele din prima categorie, pentru că ele se află în baza de date a Institutului de Memorie Culturală. Vorbind cu directorul instituției, Dan Matei, aflu că până în prezent se știe de existența unui număr de peste 900 de astfel de locuri.

„Cu siguranță sunt mai multe, față de ceea ce știm noi", apreciază oficialul. Același gen de răspuns există și în privința colecțiilor particulare, de data asta informațiile venind de la Muzeul Țăranului Român. Numărul acestora, oficial cunoscut, este de 90, dar estimarea urcă spre câteva sute, încă neștiute, răspândite în toată țara.

Cine sunt colecționarii tradiției

Ne vom apleca în continuare cu precădere asupra colecțiilor particulare, pentru că ele au făcut obiectul unui studiu național, între 2008 și 2013, inițiat de Muzeul Țăranului Român și susținut financiar de Administrația Fondului Național Cultural. Amănunte am aflat de la Carmen Mihalache, cea care a coordonat proiectul, totodată șef al Departamentului de documentare și valorificare din MȚR. Profilul proprietarului de colecție etnografică este cel al omului care s-a născut și trăiește în mediul rural.

„Acești oameni sunt extrem de sufletişti, entuziaşti şi interesaţi benevol de conservarea şi dezvoltarea patrimoniului naţional”, o aud pe interlocutoarea mea cu cât respect vorbeşte despre colecţionarii tradiţiei. Specialistul subliniază că aceştia realizează ceva ce muzeele cu greu pot face. Acelaşi subiect, al lipsei de bani din partea muzeelor, este invocat. Asta înseamnă că omul acela, colecționarul, face munca asta pe banii şi cu efortul lui. Te duci prin sate şi întrebi de obiecte vechi. Plătești, dacă ți se cere, pentru ele. Unii ţi le donează, dacă înteleg scopul tău. Strângi toate aceste lucruri în propria casă. Sunt oameni care fac această muncă de peste o jumătate de secol. Dar sunt și tineri care au prins gustul tradiției.

Căutând acul în carul cu fân

Ajungi la colecţionarii particulari întrebând pur și simplu din om în om. Așa au făcut specialiștii de la București. După ce aflai de cineva, în cine știe ce sat, el îți spunea de un alt coleg de-al său, fie dintr-o localitate apropiată, fie din cealaltă parte a țării. Faza a doua a fost să se facă o selecţie de 25, dintre cele 90 de personaje identificate. Au fost aleși cei care deţin cel mai bogat şi reprezentativ patrimoniu, în raport cu zona etnografică în care locuiesc. S-au constituit echipe de muzeografi şi cercetători care au mers la destinaţiile respective, în judeţele Alba, Argeş, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Constanţa, Galaţi, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Olt, Sălaj, Sibiu, Suceava şi Vrancea.

Școală pentru colecționari

Era important să se evalueze calitatea colecţiilor şi să fie stabilit profilul lor. Unii au strâns obiecte de o anumită factură, numai costume populare sau obiecte de olărit. Alţii, în schimb, au adunat diverse categorii, de la costume până la unelte agricole. S-a urmărit însă și altceva, ca aceşti oameni să înveţe să-şi îngrijească nestematele, împiedicând deteriorarea lor. Au fost aduşi la Bucureşti, în stagii de pregătire, învățând noţiuni esenţiale despre patrimoniul cultural, legislaţie, bazele conservării obiectelor de muzeu, cum se organizează o colecţie și cum e promovată, la care s-au adăugat informații despre accesarea fondurilor europene. O parte dintre cei care strâng arta populară în casele lor s-au unit, în 2011 punând bazele Rețelei Colecţiilor şi Muzeelor Etnografice Săteşti Particulare din România.

Pasiune de la 12 ani

L-am cunoscut pe liderul organizaţiei un tânăr de 32 de ani, din Alţâna, judeţul Sibiu, pe numele său Eugen Vaida, architect de meserie. E momentul în care îşi aminteste cum a început să colecţioneze lucruri vechi, încă de la 12 ani, când a văzut, în alt sat, o casă părăsită în care zăceau oale din lut. Timpul şi oamenii trecuseră, doar lutul parcă se încăpăţîna să spună mai departe istoria acelei case.

Eugen zice că nu e atât de uşor să cumperi lucruri vechi. Şi nu se referă neapărat la bani. Dacă întrebi de asa ceva în satul lui, nu-ţi dă nimeni ceva, povestește el. Păi, cum să se audă că nu ştiu cine a vândut ceva din casa lui. Lumea va spune că de sărăcie vinde a făcut asta. Aşa stând lucrurile, Eugen preferă să meargă în alte comune. A strâns până acum peste 1.500 de obiecte. Toate se găsesc într-o casă care poartă titulatura de Muzeul Interetnic al Văii Hârtibaciului. Pentru că în zona asta sunt şi romani, dar şi saşi, unguri şi rromi.

Printre obiectele din acest loc poţi vedea costume populare ale diverselor etnii, ceramică sau mic mobilier. Despre asociaţia pe care o conduce spune că e formată din 23 de membri. Unii au în colecţia lor câteva sute de obiecte, alţii câteva mii. Cât priveşte banii pe care-i plăteşti ca să strângi felurite lucruri, totul depinde de cât îți permite buzunarul. “Poţi să cheltuieşti într-un an 600 de lei sau 2.000 de euro”, zice el.

„Noi nu existăm, din punct de vedere juridic”

Statutul colecţiilor săteşti particulare este în acest moment incert. “Noi nu existăm, din punct de vedere juridic”, este trista remarcă a lui Eugen Vaida. Nu poţi, de exemplu, ca proprietar, să pui o taxă celor care te vizitează. Nu ai nicio acoperire legală. Deşi ai avea nevoie de bani pentru întreţinerea colecţiei si achiziţionarea de noi obiecte. Nu poţi spune, oficial, nici măcar că ai pus bazele unui muzeu. De-asta, în cazul iniţiativelor private, e utilizată definitia de "colecție".

Despre acest aspect am discutat şi cu Carmen Mihalache. “Legislaţia actuală nu-i ia în considerare pe aceşti oameni, ca resursă de patrimoniu”. Foarte grav, subliniază expertul, în condiţiile în care “multe colecţii particulare au lucruri atât de valoroase, încât ar trebui să intre în tezaurul naţional”. Specialistul insistă pe ideea de-a se păstra forma lor de până acum, în sensul ca nimeni să nu se amestece peste proprietari. “Sunt muzee de autor şi e bine ca nimeni să nu se amestece în felul în care ele sunt organizate. Colecţionarii au reuşit să înfiinţeze, în zonele rurale, adevarate instituţii de cultură. Tot ceea ce trebuie făcut este ca patrimoniul local să fie pus în valoare”, ca resursă importantă în privinta turismului, pentru comunele unde se află aceste colecţii.

Soluții există. Exemplele străinilor

Ungaria ne oferă un exemplu, în țara vecină existând o reţea similară cu a noastră, numai că acolo muzeele etnografice particulare primesc subvenţii de la stat pentru întreţinerea și protecția obiectelor pe care le deţin. “La noi, oamenii aceştia sunt într-un provizorat”, remarcă etnograful. Autorităţile noastre privesc fenomenul de pe margine, mai mult declarativ susținându-l. Când e vorba de sprijin bănesc, tăcere. “Noi incercăm să-i ajutăm cât putem. Dar trebuie găsită o soluţie, pentru a fi susţinuţi în tot ce au nevoie, ca să reziste mai departe”, conchide Carmen Mihalache, referindu-se la faptul că Muzeul Țăranului Român ține legăturta cu iubitorii de tradiție, oferindu-le, de câte ori au nevoie, sfaturi despre cum să-și organizeze cât mai eficient colecțiile.

„Patriotismul local"

Dacă vorbim de cealaltă categorie a muzeelor sătești, cele susținute de primării sau școli, nici acolo situația nu e mai bună. Viitorul lor ține, cum remarcă directorul Institutului de Memorie Culturală, de bunăvoința primarilor. Dar mai ales de "patriotismul local" al profesorilor sau altor capi ai comunității, precum preoții. "Cum să faci o comunitate să prețuiască azi tradiția locală, aceasta e o întrebare complicată. Totul depinde, indiferent de legile pe care le avem, de modul în care oamenii înțeleg să-și prețuiască propria moștenire", arată Dan Matei.

Soarta incertă a unei comori din Maramureș

Dureroasă poate fi întrebarea legată de viața unei colecții etnografice particulare. Dacă ea poate supraviețui după ce omul care a creat-o pleacă din lumea asta. Există un exemplu pozitiv în cazul de la Chişcău, unde munca lui Aurel Flutur este dusă mai departe de copiii lui. Cu totul alta este situaţia unei colecţii, nu mai puţin celebră, în ţară şi străinatate, cea pe care soţii Maria şi Nicolae Pipaş au strâns-o de-a lungul a mai bine de o jumătate de secol. Amândoi au trecut în lumea celor drepţi. Dar necazul acestei familii a fost şi mai mare, pentru că şi fiul lor s-a stins. A rămas doar soţia lui, Ileana Pipaş.

Discuția se leagă prin telefon. Din păcate, n-o ajută nimeni, pe plan local, în satul Tisa, comuna Bocicoiu Mare, judeţul Maramureş. Este greu ca de una singură să ai grijă de un adevărat muzeu, cu mii de obiecte, certificate deja de etnografi, ca extrem de valoroase. Aici se află singura colecţie de dantelă din România.

La fel de importante sunt şi covoarele, ale căror jocuri şi linii conţin numai culori naturale, obţinute după străvechi reţete. “Sunt îngrijorată, pentru că mă descurc foarte greu singură”, aud o voce tremurandă de la celălalt capăt al firului. Deşi nu vrea să intre în amănunte, Ileana Pipaș se referă la pericolul ca hoţii să intre în casa aceasta. Femeia s-a zbătut și a reușit să monteze camere de supraveghere, ca unică modalitate de protecție, în timpul când își face, la școală, meseria de dascăl.

„Acum am multe probleme de rezolvat. Dar în curînd sper să am timpul necesar, pentru că vreau să merg la autorităţile judeţene şi să întreb dacă şi cum anume vor să mă sprijine. Să le spun că această colecţie reprezintă istoria noastră şi trebuie dusă mai departe. Eu de acest gând nu vreau să mă las sub nicio formă”, vocea devenind stăpână pe sine. Alternativa donării către un muzeu nu este viabilă. “Muzeele nu vor să preia întreaga colecţie, ci doar selectiv, anumite obiecte. Colecţia trebuie să rămână cum a fost ea gândită şi amenajată de socrii mei, ca un tot-unitar, pentru că are în ea dragostea cu care ei au avut grijă de fiecare lucru în parte”, spune Ileana Pipaş.

Au „robii frumosului" viitor?

Despre riscul de-a fi calcat de hoţi discutasem şi cu Eugen Vaida. Mi-a relatat cazul unui coleg din Banat, care strânsese costume populare, prădat în acest an de rău-făcători. Bine ar fi să luăm aminte la cuvintele unuia dintre “robii frumosului”, după definiția care li se dă într-o carte în care sunt pe larg prezentaţi, în urma proiectului realizat de Muzeul Ţăranului Român. ”Păstrăm trecutul pentru viitor”. Continuarea, din nefericire, ar putea să sune aşa – sunteţi convinşi că reuşiţi?!…

Cele mai citite

VIDEO. Bucurie fără margini la Bilbao, după câștigarea Cupei Spaniei! Peste un milion de oameni au ieșit pe străzi pentru a-i ovaționa pe jucătorii...

Sărbătoare fără margini la Bilbao, unde peste un milion de oameni au ieşit joi pe străzi pentru a asista la parada jucătorilor lui Athletic,...

Rusia – Ucraina, ziua 758: Primarul Kievului cere noi ajutoare militare

Primarul Kievului, Vitali Kliciko, a solicitat de urgenţă noi ajutoare militare de la aliaţii Ucrainei pentru a respinge atacurile intensificate ale Rusiei asupra ţării...

Silvestru Şoşoacă, condamnat definitiv pentru ultraj

Silvestru Şoşoacă a fost condamnat definitiv joi de Curtea de Apel Bucureşti la plata unei amenzi penale de 18.000 lei pentru ultraj, după ce...
Ultima oră
Pe aceeași temă