În 1951, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate au înconjurat mai multe sate din Banat. Peste 5.000 de familii au fost împroprietărite cu 2.000-2.500 metri pătraţi în plină Câmpie a Bărăganului, formându-se astfel 18 noi sate.
În dimineaţa zilei de 16 iunie 1951, pe la patru, au năvălit în mai multe case ţărăneşti din Banat ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să îşi ia strictul necesar şi să nu creadă că se vor mai întoarce vreodată la casele lor.
„Tata avea trei cai, a luat numai doi, avea două vaci, i-a dat voie să ia numai una, restul a rămas acolo…”, spune Ilie Frunză, care avea 20 de ani în acea zi.
„Noi ştiam că urma să plecăm. Aveam bagajul deja făcut. Cu o seară înainte, am fost la gară, am văzut garnitura de tren la peron, cu vagoanele spălate. Văzusem aceeaşi scenă în 1940. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Banat. Ştiam că nu erau venite să încarce ceva… Ce să încarce într-o gară mică precum cea din comuna Şandra?”, explică Petre Mariuţan (88 de ani).
Oamenii au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi către inima Bărăganului şi lăsaţi în mijlocul câmpului. Acolo avea să se nască – câteva luni mai târziu – satul Fundata, cu străzile A, B, C… până la H, pline de colibe şi bordeie.
„Ne-a fost frică de un singur lucru: să nu ne ducă dincolo. Când am văzut că la Urziceni trenul a cotit spre Bărăgan, toţi am răsuflat uşuraţi”, a mai adăugat acesta.
Soarta lor fusese hotărâtă cu un an înainte, când s-a dat un decret şi, în secret, comuniştii au început alcătuirea listelor. Acestea îi cuprindeau pe chiaburi, pe prezumtivii oponenţi la colectivizare, pe simpatizanţii lui Tito, pe membrii partidelor istorice, pe cei care aveau rude plecate în străinătate, pe basarabenii şi bucovinenii stabiliţi în Banat.
Îi aştepta Bărăganul, cu câmpuri de bumbac, rapiţă, grâu sau iarbă de Sudan. „Când am ajuns aici bătea un vânt… Era după- amiaza pe la patru aşa… parcă văd şi acum: furtună, vânt şi praf… Am dat jos tot din vagon şi am aşteptat”, îşi aminteşte Sanda Mariuţan, soţia lui Ion.
Oamenii din Perieţi fuseseră deja mobilizaţi, cu mai mult timp înainte, însă li se spusese că vor merge la gară să aştepte nişte coreeni.
„Ne-au dat jos, am început să vorbim între noi, iar la un moment dat îl auzim pe un localnic spunând: «Băi, Ioane, tu auzi, ăştia sunt români. Ce fel de coreeni sunt, că vorbesc româneşte?». «Ce coreeni, măi?» – am întrebat eu. «Nouă ne-au spus că vin coreeni»”, îşi aminteşte Petre Mariuţan.
Toţi au purtat stigmatul D.O. (domiciliu obligatoriu): nu aveau voie să părăsească satul unde locuiau şi să se deplaseze peste o rază de 15 kilometri în jur. Localnicii din Bărăgan fuseseră averizaţi să nu vorbească cu deportaţii deoarece erau „criminali şi bandiţi”.
Casele în care paiele creşteau din pereţi
În prima noapte, oamenii au dormit pe haine, sub cerul liber sau sub căruţe. „Când am ajuns dimineaţa în gară în Bărăgan, ne-au dat cu DTT, ca să nu avem păduchi şi purici. Apoi ne-au urcat în căruţe şi ne-au dus pe câmp. Comuna era deja măsurată şi împărţită în parcele unde trebuia să ne facem noi case. Un securist i-a spus tatei: «Fă-ţi casă, fir-ai să fii de bandit»„, îşi aminteşte Frunză.
La început, oamenii şi-au încropit colibe şi au săpat bordeie care se umpleau cu apă când ploua. „A dat o ploaie mare atunci şi toată apa a intrat în bordei. Totul a fost inundat şi a trebuit să dormim afară, în ploaie, cu pătura în cap. Nevasta mea, era domnişoară atunci, a căzut într‑o groapă de chirpici şi era să se înece”, spune Frunză.
Mai târziu au ridicat case de pământ bătut, acoperite cu paie ori cu stuf. „În decembrie, când a venit iarna, casa nu era uscată bine, nu văruită, nu nimic. Grâul şi paiele ieşeau din pereţi”, spune Sanda Mariuţan. Aşa au fost înfiinţate 18 sate.
Viaţa era grea în Bărăgan. Deportaţii primeau doar o găleată de apă pe zi de familie şi câte 250 de grame de pâine de persoană. „Nouă, fiind mai mulţi, nu ne ajungea niciodată o găleată de apă şi mai trimiteam un frate isteţ să stea la coadă să mai ia o găleată. Când se putea… Am dus-o greu până la Dumnezeu din cauza lui Ceauşescu, a lui Ana Pauker şi a lui Stalin”, îşi aminteşte nea Frunză.
Tinerii deportaţi nu aveau voie să meargă la liceu, dar în schimb erau obligaţi să facă trei zile pe săptămână „muncă voluntară” pentru a construi şcoală, dispensar, magazin în sat. Cu toate greutăţile, deportaţii le-au dat un exemplu românilor din zonă. „Cei din comuna Perieţi erau înapoiaţi rău… Te duceai în curte la ei şi îi năpădeau bălăriile şi pe prispă”, spune Frunză.
Munca în Bărăgan: la fermă, pe câmp şi în grădină
Soţia lui Frunză îşi aminteşte că nici nu se apucaseră bine de făcut casele că oamenii au trebuit să intre în câmpul muncii. Femeia a lucrat la început la ceapă şi arpagic, apoi la orez, apoi la grădină: recolta roşii, castraveţii, de toate, apoi a urmat bumbacul. La orez trebuiau să intre cu picioarele în apă, iar pericolul cel mai mare – chiar şi înaintea apei reci care-ţi putea afecta sănătatea – erau lipitorile. „Îţi era frică să te bagi în apă, când le vedeai că vin…”, spune doamna Frunză. Face o scurtă pauză, după care admite cu amărăciune că trebuia „să se bage”. „Te băgai că trebuia să te bagi. Trebuia să te bagi să lucrezi, că altfel nu aveai din ce trăi”.
Apoi a urmat bumbacul. Pentru a putea cultiva bumbac, oamenii trebuiau să facă contract, primeau câte unul-două hectare de pământ, săpau pământul, semănau, răreau şi recoltau. „La culegere, ni se dădeau nişte şorţuri mari, nişte şorţuri cu un buzunar lung în care intrau 50 de kilograme. Şi erai nevoit să îl cari după tine până strângeai şorţul ăla plin”, rememorează doamna Frunză. Spune că nu era deloc uşor şi că sacul era la început „cărat”, iar când se umplea „îl târau” pentru a-l goli. „Şi făceam sute de kilograme de bumbac. Ne sileam care mai de care să facem mai mult.”
Ilie Frunză a lucrat la o fermă din apropiere, asta pentru că nu aveau voie să iasă din comună. „Într-o dimineaţă am întârziat şi au venit jandarmii la mine acasă. Băi, frăţioare, când mi‑au dat patru bice pe spate… a trebuit să mă duc imediat. Ne dădeau 2 lei pe zi. Masa costa un leu şi un leu ne mai rămânea”, spune acesta.
După ridicarea domiciliului obligatoriu, familia Frunză s-a mutat la Slobozia, în oraş. Spune acum, cu mândrie, că în cei 38 de ani de muncă „nici o zi şi nici de ziua mea nu am avut concediu de odihnă şi nici medical nu am avut”.
„Mâncam grâu prăjit”: Micile bucurii ale deportaţilor: praful, trenul şi balul
Deportarea prin ochii copiilor a fost foarte diferită de suferinţele şi umilinţele pe care le-au îndurat părinţii. Nicolae Cuciuc (foto) avea doar 6 ani când familia lui a fost deportată în Bărăgan, în satul Dâlga. Îşi aminteşte că până să înceapă şcoala se juca prin praf cu toţi copiii şi încerca să-şi ajute părinţii în gospodărie: fie păştea animalele pe câmp, fie tăia cocenii toamna, fie călca pământul ca să facă chirpici. A lucrat cu ziua o perioadă la CFR, unde trebuia să smulgă iarba dintre şinele de tren şi primea 5 lei pe zi. „Noi, copiii, plecam cu vacile la câmp şi acolo dădeam foc la paie şi mâncam grâu prăjit. Ni se făcea sete, ploua săptămânal, beam apă din băltoacă”, povesteşte Cuciuc din copilăria sa.
Pentru tineret, distracţia principală era trenul de la ora 14.00 dinspre Slobozia spre Bucureşti. „Acolo ne întâlneam cu toţii, vorbeam, povesteam, râdeam. Trecea trenul şi plecam şi noi. Ne plimbam puţin şi aşteptam seara să cânte Nichi şi Andras. Asta era distracţia, în rest zi de zi muncă la fermă”, spune Sanda Mariuţan.
Abia după câţiva ani au început să se organizeze baluri la căminul cultural din sat. „Simţeau nevoia oamenii să se mai recreeze. Veneau băieţi, fete, cântau, dansau şi a doua zi la lucru. Fiecare fată mergea cu mama la bal. Aşa era atunci…”, îşi aminteşte Sanda Mariuţan.
