Mulţi dintre cârciumarii care au deschis localuri în Centrul Vechi al Bucureştiului au călătorit prinEuropa, s-au întors vrăjiţi de civilizaţie şi au hotărât să construiască aici un colţişor de Occident.Am mers din poartă-n poartă şi am aflat cum şi-a pus fiecare fanteziile în aplicare.
În Centrul Istoric din Bucureşti au răsărit în ultimii ani 150 de cluburi. S-a scris că e o zonă devastată, plină de rechini imobiliari, funcţionari incompetenţi, ţepari, muncitori care nu fac nimic şi cocalari care se plimbă toată săptămâna prin cluburi de fiţe. Unele dintre lucrurile astea sunt adevărate. Dar în locul ăsta mai găseşti şi nişte oameni care trăiesc în Bucureşti mirajul Occidentului şi nu se opresc aici: vor să facă o mică Vienă.
Click pe imagine pentru a mări
„De mic îmi doream să am un bar”
În vara trecută, Lipscaniul era un şantier noroios flancat de clădiri dărăpănate. Într-una, înaltă şi îngustă ca o felie de cozonac, funcţiona un magazin de rochii de mireasă. Acum, strada e pavată, iar clădirea-cozonac e renovată şi transformată într-un bar numit The Legacy.
Intru şi întreb la bar de patron când mă trezesc că îmi strânge mâna un tip de 25 de ani, tuns scurt, cu o cămaşă roz. Pe cartea lui de vizită scrie „Daniel Constantinescu, manager” pe fundalul unei poze cu Lipscaniul interbelic. Ne aşezăm la o masă şi îmi povesteşte cum a ajuns cârciumar.
„De mic îmi doream să am un bar. Avea mamaie o cârciumă, vindea mici şi bere la Gara de Nord. La 14 ani spălam geamuri, câştigam cam 500 de mii pe lună. La 16-17 ani îndosariam hârtii pentru o firmă de construcţii.” Apoi a început să vândă termopane şi a strâns ceva bani. Acum trei luni, un prieten i-a spus că ştie un loc de închiriat pe Lipscani. După o zi a văzut clădirea şi după încă una începuse deja amenajarea.
„E obositor şi amuzant. Dorm opt ore toată săptămâna. Vin tot felul de oameni, mai înveţi una-alta, nici o zi nu seamănă cu alta. Da’ o dai dracu’ de sănătate.” Constantinescu se uită pierdut în ceaşca din faţa lui. Are ochii albaştri, pare obosit, dar are întipărit pe faţă un zâmbet tihnit. La fel ca mulţi dintre proprietarii de baruri din Centrul Istoric, s-a plimbat prin Europa şi a fost impresionat de centrul oraşelor, apoi a venit să caute aşa ceva şi în România. „Numele The Legacy se leagă de Lipscani, prima stradă din Bucureşti, o moştenire care trebuie să rămână.”
„We really mean business, nu suntem nişte răsfăţaţi ai sorţii”
Din cele 150 de baruri din Centrul Istoric, vreo 50 au fost deschise recent, în ultimele luni. De când au astupat şanţurile, şi Lipscaniul a început să înflorească. În altă clădire îngustă e pub-ul american The Gang Lads, amenajat ca în Chicago-ul anilor ’20, epoca prohibiţiei. Găsesc patronii şi ne aşezăm la o masă înaltă. Sunt îmbrăcaţi retro şi vorbesc conspirativ, de parcă ar fi ieşit ei înşişi dintr-un film cu mafioţi.
„We really mean business, nu suntem nişte răsfăţaţi ai sorţii care au dat de bani şi au zis să facă ceva în Centrul Istoric”, îmi spune unul dintre ei. Aflu că barul s-a deschis acum o lună „din nevoia sau nebunia unor tineri care au lucrat la companii mari şi au vrut să înceapă ceva pe cont propriu. Cu toţii am fost în Europa şi am văzut ce-i acolo. Acum punem umărul la dezvoltarea Centrului Istoric. Avem preţuri mai mici şi capital 100% românesc. Creăm locuri de muncă, aducem bani în România.”
Patronul mă plimbă prin toate etajele barului, fiecare cu tematica lui, şi îmi povesteşte entuziast cum a ales fiecare detaliu. Totul e inspirat de timpul petrecut peste ocean, înainte să-l apuce dorul de casă. Într-o poză de pe un perete, un procuror bea whisky cu mafioţii. „Parodiem ce se întâmplă în România acum. În anii ’20, acolo voiau să se creadă că e prohibiţie. Acum, la noi ar vrea să se creadă că este criză.”
„Sunt îndrăgostită de Toscana şi am vrut să aduc o bucăţică şi aici”
Pe măsură ce zona se umple de cluburi, se deschid locuri tot mai tematice, să-şi amintească lumea de ele. În Pasajul Şelari, o străduţă îngustă care pleacă din Lipscani, abia s-a terminat de restaurat o clădire şi la parterul ei au apărut trei cluburi. Unul dintre ele se numeşte Tiki Bar şi are interiorul decorat ca o petrecere în junglă. Specialitatea barului sunt cocktailurile de fructe, servite în pahare ca nişte statuete scobite pe dinăuntru. Patronul e Costin Gache, un tânăr care deţine şi barul Interbelic din acelaşi gang, un loc micuţ care geme de lume în fiecare weekend. Lucrează de 12 ani prin baruri, a colindat lumea şi a văzut că la americani sunt la mare căutare barurile inspirate din cultura băştinaşilor. În România nu era nici unul, aşa că l-a deschis el. Entuziast, îmi arată o enciclopedie cu tiki baruri din toată lumea şi povesteşte cum în lumea asta materială a dispărut orice fel de simbolistică şi integritate.
Plec din barul lui şi nimeresc la Tuscany, un restaurant mic şi cochet pe colţul străzii Gabro¬veni (încă neterminată). Ne întâmpină chiar proprietara cu nişte tacâmuri în mână. Ea şi partenera ei (cea mai bună prietenă) se ocupă de majoritatea treburilor prin localul deschis de o lună şi ceva. Cristina Barbu are 38 de ani, însă arată mult mai tânără. A lucrat în publicitate, dar şi-a dorit să deschidă un restaurant familial. „A fost un vis mai vechi, sunt îndrăgostită de Toscana şi am vrut să aduc o bucăţică şi aici. Fiecare oraş care se respectă are un centru istoric. Aşa începe şi centrul nostru să semene cu ce am văzut afară.”
Fiecare vizită mă lasă confuz: unde sunt capitaliştii hrăpăreţi, copiii de bani gata şi ţeparii despre care tot auzeam? Noii crâşmari par nişte oameni pasionaţi care şi-au ales Viena ca model. Dar e uşor să fii pasionat acum, când zona e pe val şi se pot scoate bani buni. I-am căutat pe vechii crâşmari, cei care au investit aici înainte să înceapă nebunia.
„Înainte era jale pe sandale!”
Aşa îmi descrie situaţia Adrian Şoaită, cel care s-a ocupat de Club A din ‘90. Club A e cel mai vechi bar din Centrul Istoric, fondat în 1969 de studenţii la Arhitectură. Îi mergea bine chiar şi în atmosfera lugubră a anilor ’90, când tot în jur era dezastru. Un fotograf care are biroul în centrul istoric şi umblă de ani buni prin zonă îmi povesteşte cum era Centrul Vechi înainte de explozia imobiliară: „Era o beznă peste tot şi nu era nimeni în afară de vreo trei beţivi, adică noi. Era un singur bar non-stop, After Hours. Nu găseai mâncare decât la împinge-tava.”
„Nişte domni şi fiii” e unul dintre puţinele baruri de pe strada Covaci. Unul dintre proprietari e Vlad Gorneanu, vocalul din trupa de punk ZOB. Îl găsesc la bar îmbrăcat într-un pulovăr în carouri, cu barba ţepoasă, părul puţin albit şi un cercel în urechea dreaptă. „În centrul vechi era îngrozitor! De fapt, şi acum e, dar sunt mai multe cârciumi şi mai multă lume. Pe strada asta nu era nimic. M-a sunat unu’ într-o dimineaţă din 2006. «Am găsit spaţiu pe Covaci, hai să facem o cârciumă!» Era o cameră goală, lungă, înaltă, rece. În ziua deschiderii noi încă dădeam molozul afară. După ce s-a creat zvonul că există un loc de genul ăsta, lumea venea de la sine.”
Baştanul Centrului Istoric
Pe lângă micii întreprinzători, care adorm în propria cârciumioară, mai sunt afacerişti care jonglează cu sute de angajaţi. Dintre ei, cel mai important e Dragoş Petrescu. El are în zonă restaurantele Caru cu Bere, City Grill, cantina Sport Pub şi shaormeria Bundetot. „E baştanul Centrului Istoric!”, mi-l descrie un patron.
Ne întâlnim la Trattoria Buongiorno, o vilă de lângă Piaţa Victoriei, renovată şi transformată în restaurant italian. La mansardă e biroul lui luminos, cu uşi de sticlă şi un perete cu multe diplome. Are 40 de ani, e tuns zero şi îmbrăcat cu pantaloni raiaţi şi o cămaşă gălbuie. Obişnuit cu interviurile, îmi povesteşte pe un ton egal cum a găsit centrul vechi când a deschis pe Lipscani primul City Grill. „În 2005 era o zonă murdară, uitată, netraficată, cu foarte multe case părăsite, populate de persoane fără domiciliu. Dar eu am crezut în potenţialul zonei. Bannerul pe care l-am afişat pe faţadă la deschidere, spunea «Noi deschidem zona».
A fost primul restaurant din Centrul Vechi. A urmat o perioadă dificilă, oamenii n-au început să vină deodată. În 2006 am luat Caru cu Bere, aveam în vedere faima pe care a avut-o în interbelic. Acum, centrul e zona cea mai activă din Bucureşti şi din România pe lifestyle. A fost suficient să se repare trei străzi din 30 ca să se creeze un bulgăre de zăpadă.” Dar cum a ajuns să scoată zeci de milioane de euro dintr-o zonă murdară şi pustie? „Nu am fost niciodată angajat, cu excepţia primului an de studenţie, unde în timpul vacanţei am lucrat ca inginer. Am avut o şansă – la 19 ani a venit revoluţia.” Revoluţia l-a prins în armată, la tancuri. Norocul a fost că tancurile erau din al doilea război mondial şi n-au pornit. I-au dat drumul mai devreme şi mai avea şapte luni până să înceapă şcoala.
În loc să stea degeaba, a început să cumpere ziare de la Casa Presei. A petrecut lunile următoare vânzându-le „golanilor” din Piaţa Universităţii. Apoi şi-a deschis o tarabă în Piaţa Dorobanţi, de unde a învăţat marketingul: trebuia să aranjeze zilnic 800 de produse pe tejghea. Apoi un chioşc cu 2.400 de produse. Apoi o franciză de benzinărie. Apoi a vrut să deschidă un McDonald’s, dar a ajuns până la urmă să-şi facă propriul restaurant. Şi-a dat seama, după modelul de afară, că oamenii se simt mai bine într-o clădire veche decât într-una de sticlă şi vor veni până la urmă în Centrul Vechi.
„Eşti patron, eşti propriul tău sclav”
Tihna lui Petrescu m-a făcut aproape să uit toate problemele care pot să doboare un antreprenor. Răzvan Martin are vreo 35 de ani şi a lucrat într-un ONG până anul trecut, când a închiriat o clădire din spatele Spitalului Colţea. „Aveam imaginea beţivilor care vor să-şi deschidă un bar: n-o să fie stresant, ne distrăm, poate facem un ban. Nu era absolut nimic aici, am luat-o de la zero. Amici artişti ne-au făcut decorurile, luminile, picturile. Nu am mai avut viaţă după ce am deschis. Noi am centrat, noi am dat cu capul. Au fost trei săptămâni în care n-am fost acasă, am dormit aici. Eu n-am avut niciodată probleme, dar de când am deschis barul am făcut gastrită, m-am îngrăşat… Am avut şocul ăsta. Eşti patron, eşti propriul tău sclav.”
„A fost fun, dar ne-a cam mâncat viaţa”
Vlad Gorneanu, punkerul patron la „Nişte domni şi fiii”, se plânge de abuzurile poliţiei: „Aici se fac bani pentru stat şi pentru amenzile mizerabililor de miliţieni. Suntem efectiv companie de stat!” Raluca Şoşa, care a pornit împreună cu soţul ei barul Expirat pe plajă la Vama Veche, rezumă astfel experienţa de nouă ani: „A fost fun, dar ne-a cam mâncat viaţa.”
„Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini!”
Seara mă plimb printre cluburi şi-mi sare în ochi Berăria Smârdan, cu o firmă tăiată retro în fier forjat, o uşă masivă de stejar şi trei plasme în geamuri, dintre care una e înfăşurată în drapelul românesc de luptă şi afişează pictura cu atacul de la Smârdan. Înăuntru sunt alte plasme, pe care se rotesc imagini de epocă din vechiul Bucureşti şi peisaje pitoreşti din „Magnifica Românie”. Din loc în loc, Iisuşi pe cruci te veghează de pe pereţi, atârnaţi cu dezlegare de la preot.
Proprietarul e Remus Borcoş, un bărbat gras şi vesel, de 45 de ani, îmbrăcat cu un costum cenuşiu, cu steagul României prins într-o insignă aproape de inimă. Pe cartea lui de vizită e harta României Mari, cu tot cu Basarabia, Bucovina şi Cardilaterul. Îmi povesteşte cum de 1 Decembrie au împodobit un brad şi au scos afară un grătar, ca să dea mici şi pastramă la oameni pe stradă. „Pe toţi boschetarii i-am luat şi i-am îmbătat!” Îi luceşte obrazul de mândrie când îmi spune că are şoric de porc pârlit şi tot felul de specialităţi din ţară. El face zacusca, el pune murăturile.
Borcoş a plecat în Germania imediat după Revoluţie şi, la fel ca patronii cu care am mai vorbit, a fost impresionat de ce-a văzut acolo şi s-a întors hotărât să facă la fel aici. Dar ceva din mirajul Occidentului s-a scurtcircuitat pe parcurs.
„Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini! Nu vrem autostrăzile lor. Noi n-avem ce arăta, că n-am fost cotropitori. Avem bisericuţe. Avem trăirea aia, avem frumuseţea noastră, poţi să miroşi a fân şi-a iarbă proaspătă. Acum vreau să mă mut la ţară şi să îmbătrânesc acolo. Nu mai vreau să am loc de parcare.”
Mare parte din Centrul Istoric continuă să fie o ruină
La mijlocul străzii Franceze e o cafenea care şi-a pus în faţă o raclă de sticlă cu o motoretă roşie, veche şi restaurată impecabil. La un metru de ea începe o stradă plină de utilaje împotmolite în noroi, prin care pietonii şi-au croit o cărare în care se afundă doar până la glezne. Pe străduţele dinspre Piaţa Naţiunilor Unite, toate blocurile au la parter spaţii comerciale baricadate cu cartoane, table şi scânduri. La parterul unei case dărăpănate de pe Gabroveni locuieşte o familie săracă, pe care Primăria încearcă să o evacueze după zeci de ani în care au stat aici cu chirie. Astă-vară, copiii se jucau pe şantierul dintre terase. Acum le-au tăiat curentul şi apa ca să sape pe stradă, aşa că şi-au sudat geamurile cu tablă ca să nu moară de frig.
Click pe imagini pentru a mări
„În 2005 era o zonă murdară, uitată, netraficată, cu foarte multe case părăsite, populate de persoane fără domiciliu. Dar eu am crezut în potenţialul zonei. Bannerul pe care l-am afişat pe faţadă, la deschidere, spunea: «Noi deschidem zona».” DRAGOŞ PETRESCU
„Aici se fac bani pentru stat şi pentru amenzile mizerabililor de miliţieni. Suntem efectiv companie de stat!” VLAD GORNEANU
