Am ajuns, aşa cum stabilisem în prealabil cu gazdele mele, în ziua de joi, în satul prahovean Homorâciu. E puţin mai sus de Vălenii de Munte, chiar pe drumul spre Cheia. Vreau să cunosc un fenomen local care datează din anul 2008. De când uliţele acestui sat, în fiecare joi, capătă dimensiune culturală. Pentru că oamenii renunţă la treburile lor zilnice şi, pentru patru sau cinci ore, se dedică poeziei şi prozei, îşi rostesc cu voce tare, în versuri ori eseuri, viziunea despre lumea înconjurătoare.
Au fost aceşti oameni la viaţa lor şi profesori, şi medici, şi farmacişti, dar şi lucrători ai ogorului, şi muncitori în fabrici, şi ceferişti. Nu contează pregătirea, ci altceva îi uneşte. Aşa cum îmi spune unul dintre cei care fac parte din Clubul Seniorilor din Homorâciu, profesorul Ion Munteanu, gândul comun al celor 43 de suflete poetice prezente în fiecare joi la Căminul Cultural este legat de comuniune. Ei şi-au descoperit aici o altă latură a existenţei lor, explică dascălul, dincolo de efemerul existenţei de zi cu zi. Şi chiar dacă media de vârstă este pe la 70 de ani, poţi spune că niciodată nu e prea târziu să afli că ai în interiorul tău acea latură sensibilă pe care toată viaţa probabil că n-ai avut timp s-o iei în seamă. Dar uite că a venit, azi, şi rândul ei.
La ora 14. Fix
Pentru că deja v-am introdus în atmosferă, acum o să vă descriu ce s-a întâmplat în ziua când am fost eu în acest loc. Există nişte reguli de la care nimeni nu se abate. Cum ar fi ora de începere a cenaclului, 14 fix. Deja cu o jumătate de oră înainte văd cum, de departe, vin pe marginea drumului oameni frumos îmbrăcaţi. Unii în costum popular, alţii în haine la patru ace, ca la sărbătoare. Au ieşit de pe uliţele lor, la drumul mare, mergând în pas vioi, semn al unui obicei deja împământenit. Altă regulă despre care aflu ulterior este că aici nu vorbeşti neîntrebat. Ridici mâna şi ceri cuvântul. Nu există polemici pe teme politice. Nu se face politică, precizează unul dintre fondatorii Clubului, Vasile Alexe.
Comuniunea în viziunea acestui spaţiu
Descopăr o sală mare în Căminul Cultural, iar de jur-împrejur, aliniate, mese şi scaune. Şi pentru că suntem în ziua de 10 martie, într-o mică bucătărioară alăturată sunt preparaţi mucenicii, după reţeta cu zeamă, tipică Munteniei. Dar acum, pentru început, nu-i încă vremea stomacului. Toată lumea se salută, cu gesturi largi, prietenoase. Văd bucuria în ochii tuturor, şi dintr-odată simt un fel de căldură în încăperea asta. Este exact comuniunea de care mi se vorbise. Fiecare se aşează pe scaunul lui. Nu există alt loc. Nu te duci unde vrei. Locul e stabilit de ani buni. Pregătire minuţioasă. Tocmai de aceea nu există neînţelegeri pe tema scaunelor. Mapele nu lipsesc nici ele. La domni. Doamnele au venit cu gentuţa de rigoare. Domnii scot din mape hârtii, caiete. Doamnele scot şi ele din gentuţele lor hârtiile. Şi unii, şi alţii, au aşternut acasă gândurile pe care azi le vor prezenta cu voce tare în faţa colegilor. Poezii, proză, eseuri, amintiri din propria viaţă ori evocarea unor evenimente care au marcat destinul comunităţii. Este aşadar producţia literară din ultima săptămână a fiecărei inimi. La fiecare reuniune se vine cu ceva nou în portofoliu, asta e clar.
Decanul de vârstă
Are cuvântul cel mai “tânăr“ membru, aşa cum se prezintă chiar el, Ion Morcov, un alt co-fondator al Clubului. Cel mai tânăr, adică are 102 ani, ca să ne înţelegem. Bărbatul, mic de statură, sprijinindu-se în baston, se ridică de pe scaun. Aşa se vorbeşte în faţa adunării, în picioare. Ca de fiecare dată, înţeleg, decanul de vârstă este cel care deschide lucrările. Azi se referă la pregătirea oamenilor înaintea Sărbătorilor de Paşti. Ce remarc din prima clipă este discursul la obiect, în propoziţii scurte, concise. Au urmat alţi vorbitori. Şi ei, la fel. Nu te plictiseşti, ascultându-i. Sincer vă spun, nici nu am simţit când au trecut orele în care am stat acolo.
O familie
Cine a fost, la viaţa lui, profesor, muncitor, ţăran? Greu de spus, după înaltul nivel al comunicărilor. Se vorbeşte elevat. Aud aici expresii care nu mai fac parte din vocabularul uzual. Parcă ar fi o altă lume, plină de eleganţă. Tonalitatea este, la rândul ei, schimbată. Nimeni nu se răsteşte. Şi nu încearcă să-şi impună punctul de vedere. Aud o viziune asupra operei lui Ion Creangă, prezentată de Vasile Alexe. Se înscrie la cuvânt profesorul Ion Munteanu, pregătit cu un discurs despre partizanii din Munţii Făgăraş, cei care au pus pe jar regimul comunist. Urmează poeziile, schiţele. De fiecare dată, linişte în sală. Nimeni nu comentează, dacă, în prealabil, nu a ridicat mâna. Ceri să vorbeşti. Nu există şefi. Nu ceri cuvântul preşedintelui de şedinţă. Te adresezi tuturor. Aceşti oameni, îmi dau seama, formează o familie. La finalul fiecărei prezentări, aplauze.
Despre învăţăturile lui Cicero
M-am aşezat strategic lângă profesorul Munteanu, pentru că omul acesta a reţinut, de-a lungul timpului, în notările sale, ce subiecte au mai fost abordate şi cu alte ocazii. Aşa, de pildă, profesorul Dumitru Purcărea a făcut un portret, sub forma unui eseu, în ceea ce priveşte personalitatea lui Ioan Botezătorul. Aflu despre doamna farmacistă Despan că a vorbit în legătură cu învăţăturile lui Cicero. La care se adaugă prezentarea colonelului Ioan Barbăsură, despre construcţia piramidală şi beneficiile legate de încărcarea energetică. Aflu despre proza doamnei Nina Bretan, despre poeziile doamnei Biniţă. Altă autoare de poezie este Maria Iordache, la fel şi Adela Carpen. Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru că o parte dintre oamenii aceştia, cei cu talent în domeniile respective, au constituit o trupă de teatru, alta de dans popular, dar şi una dedicată cântecelor moştenite din străbuni. La sărbători, de data aceasta nu numai în compania celor din Club, ci a restului comunităţii, se dau spectacole, aici, la Căminul Cultural. Am văzut scena, suficient de încăpătoare pentru orice desfăşurare de forţe.
Muzeul Sătesc
Deloc corect să spui „om bătrân“, ca şi cum te-ai referi la cineva stors de energie. Dovada cea mai clară este că membrii Clubului Seniorilor au pus bazele unui Muzeu Sătesc în Homorâciu, peste drum de Căminul Cultural. Muzeul conţine obiecte casnice, mobilier, instrumente muzicale, unelte agricole, oglindind istoria acestui sat. Au fost adunate, din casă în casă, prin efortul seniorilor. Muzeul poartă numele celui care a fost învăţător în şcoala locală, Dumitru Ionescu, încă din anii ’30, până pe la începutul anilor ’70. O adevărată emblemă a localităţii, îmi este prezentat. Văd, în curtea aceleiaşi case memoriale, Muzeul Pompierilor. Au fost aduse agregate folosite pe aceste meleaguri, cu peste un secol în urmă, pentru stingerea focului.
Crucea de pe dealul Stoichii
Dar nici pe departe să se oprească aici activitatea Clubului. Câţiva dintre ei, precum Vasile Alexe şi Ion Morcov, au urnit un proiect şi mai amplu, construirea unei cruci pe dealul Stoichii. Este un deal care străjuieşte întregul sat. Legenda spune că, în vremea năvălirilor tătarilor, a existat aici un om pe care îl chema Stoica. De câte ori se apropia prăpădul, omul acesta se urca pe deal şi aprindea un foc mare, cât să se vadă pe toată Valea Teleajenului. Se spune că tătarii l-au prins până la urmă, ucigându-l. Tot legenda mai zice că trupul lui ar fi îngropat chiar în vârful acestui deal. Şi uite aşa s-a născut ideea crucii din fier, înaltă de vreo şapte metri, amenajată cu trei ani în urmă. An de an, atât seniorii din Club, dar şi restul oamenilor din sat, urcă pe deal, de Ziua Eroilor, pentru a-l evoca pe eroul lor, Stoica. Al cărui nume e pomenit de fiecare dată într-o slujbă religioasă. Nu lipsesc de la această procesiune, aud de la gazdele mele, elevii de la şcoală, pentru ca ei să ştie istoria satului în care au văzut lumina zilei.
M-am aşezat strategic lângă profesorul Munteanu, pentru că omul acesta a reţinut ce subiecte au mai fost abordate cu alte ocazii. De pildă, profesorul Dumitru Purcărea a făcut un portret, sub forma unui eseu, în ceea ce priveşte personalitatea lui Ioan Botezătorul. Aflu despre doamna farmacistă Despan că a vorbit în legătură cu învăţăturile lui Cicero. La care se adaugă prezentarea colonelului Ioan Barbăsură, despre construcţia piramidală şi beneficiile legate de încărcarea energetică.
Fenomen la scară naţională
Văzând ce se întâmplă aici, în Homorâciu de Prahova, nu pot să nu-mi amintesc de ceea ce am întâlnit, cu ani în urmă, în cu totul altă parte a ţării, în judeţul Vaslui, în satul Giurcani. Acolo am descoperit acelaşi tip de fenomen cultural, intelectualitatea, nu numai din acel sat, dar şi din localităţile învecinate, zeci de oameni, cu toţii uniţi în Academia Rurală „Elanul“. Cunoscusem atunci un învăţător, Marin Rotaru, unul dintre iniţiatorii cenaclului literar, demarat în anul 1996. Spunea omul acela că intelectualitatea satelor, chiar dacă nu e luată în seamă, ea totuşi se manifestă. Academia scotea în fiecare trimestru şi o revistă intitulată „Elanul“. Denumirea venind de la Valea Elanului, unde se găseşte satul Giurcani. Nimic nou sub soare, se poate spune, descoperind istoria acelui loc, unde încă din 1931 se înfiripase o mişcare a intelectualităţii, intitulată „Glasul nostru“, cu rolul de a lumina masele cu puterea cărţilor. Revin acum la povestea din Prahova, pentru că iată legătura între cele două puncte ale României, Giurcani şi Homorâciu. Unul dintre fondatorii Clubului de pe Valea Teleajenului spune că „ne-am recăpătat stima de sine“, făcând referire la faptul că ţăranul român, prea adesea desconsiderat, demonstrează că nu numai de pământ şi de animale ştie, ci mai are ochi să se uite şi sus, spre cer, şi jos, spre sufletul său. Alţii ar zice că sunt doar două exemple şi atât. Nimic mai greşit, pentru că acest Club din Homorâciu, aflu de la interlocutorii mei, are colaborări pe plan cultural cu organizaţii de aceeaşi factură din Isaccea, Sinaia, Topliţa, Fundata, Bran, Poiana Stampei. Cine ştie pe unde or mai fi alte cercuri culturale. Cum s-ar spune, ţara se mişcă. Cu mult mai mult, în comparaţie cu ce ne imaginăm noi, la Bucureşti.
Volume de proză şi poezie
Şi dacă în satul acela din Vaslui există o revistă, aici, în Homorâciu, producţia literară a fost strânsă până acum în patru cărţi, sub titulatura „Comoara vie“, cu mai mulţi autori între aceleaşi coperţi. Al cincilea volum este pe cale de-a fi tipărit, mă anunţă Ioan Diaconu, directorul Căminului Cultural, un neobosit susţinător al Clubului Seniorilor, alături de autorităţile locale. Pe lângă publicaţiile amintite, şi altele au văzut până în prezent lumina tiparului, reprezentând câte un autor, dintre cei care sunt ori au fost membri ai acestui cenaclu. Ca prim exemplu este Maria Iordache, cea care semnează trei cărţi de poezie. Nu uit nici de „Instantaneele Homorâcene“, autor fiind profesorul Ion Munteanu, sub forma unui jurnal care prezintă, prin poezie şi proză, viaţa cenaclului din acest sat. Merită evocată personalitatea celui care, până anul trecut, a făcut umbră acestui pământ, Nicolae Costea Teleajen, autor a zeci de monografii ale satelor din partea asta de ţară. Este în intenţia organizaţiei culturale locale ca, în amintirea lui, să-i fie amenajat locul în care a trăit, în chip de Casă memorială. După cum vorbesc oamenii aceştia despre ceea ce fac de opt ani încoace, îmi dau seama că moştenirea cea mai importantă pe care vor s-o lase copiilor şi nepoţilor e totuşi mai presus de cărţi ori alte lucruri palpabile. Ei se gândesc, în primul rând, la spirit.
