Un brasovean a trait ascuns o jumatate de an intr-un refugiu.
Un brasovean care a incercat de mai multe ori sa fuga din tara inainte de 1989, fiind prins de fiecare data, a trait o jumatate de an intr-un refugiu din Piatra Craiului. El a fost nevoit sa stea in adapostul respectiv – situat intr-o zona greu accesibila oamenilor de rand, la 1700 de metri altitudine – deoarece dupa ce a iesit din inchisoare a fost dat afara din serviciu si i s-a luat camera de camin in care locuia. Poreclit "sochima", dupa numele unui alpinist francez, dormea noaptea in refugiu, iar dimineata cobora in Brasov ca sa lucreze ca muncitor necalificat. El a tinut un jurnal, ce mai exista si astazi in refugiu, in care a scris despre greutatile intampinate si intalnirile cu animalele salbatice si sfaturi pentru cei care se aventureaza in Piatra Craiului.
"Jurnalul Refugiului Phoenix de la Barlogul Ursului"
"In anii grei ai vietii mele am construit acest mic refugiu, pe care l-am numit Phoenix. Toate sperantele vietii mele erau ruinate si au renascut precum pasarea Phoenix, ce renaste din propria cenusa."
Asa incepe jurnalul refugiului din Piatra Craiului, construit de brasoveanul Neculai Pancu, zis sochima si care astazi ii poarta numele. Adapostul, construit din busteni, se afla pe la 1.700 de metri altitudine si este lipit de o muchie de stanca. Reparat recent de un grup de tineri iubitori ai muntelui, refugiul este dotat cu cele necesare supravietuirii pentru mai multe zile – paturi, saci de dormit, alimente si chiar cu o soba. Montagnarzii din Piatra Craiului nu l-au cunoscut niciodata pe cel supranumit sochima (porecla data de un francez venit in Romania care l-a intalnit pe brasovean si a fost surprins ca acesta semana foarte bine cu un alpinist celebru de la el din tara), dar au tesut o poveste pe baza celor scrise in jurnalul acestuia. Astfel, sochima a ajuns un personaj de legenda. Se stia doar ca a fost dat afara din serviciu dupa ce fusese prins incercand sa treaca granita si ca s-a refugiat in creierii muntilor pe care-i iubea si respecta mai mult decat orice pe lumea asta. Impreuna cu Ioana, o tanara din Brasov care a trecut in ultimii ani frecvent pe la adapost, am plecat sa-l cautam pe eroul acestor legende. Misiune dificila insa, pentru ca de Neculai Pancu (numele adevarat al lui sochima) nu mai stia nimeni nimic de mult timp. Adresa pe care o avea in 1987, mentionata pe o cerere de reangajare la Uzina de Tractoare Brasov uitata la refugiu, s-a dovedit a nu mai fi de actualitate. Nici cel mai bun prieten al sau din tinerete, Ovidiu Ricu, nu mai stia nimic de el. In cele din urma, un fost coleg de serviciu ne-a indrumat spre adresa exacta.
Acasa la Sochima
"Nimic pe pamant nu-i mai moale si mai slab decat apa. Dar, totodata, nimic pe pamant nu-i mai tare si mai puternic decat ea. Nimeni si nimic nu-i mai pot sta impotriva. Sufletul omului este ca apa. 1 iunie 1987, sochima, copil orfan, prieten al nimanui, doar al muntelui." (fragment din jurnal)
Pe Neculai Pancu l-am gasit intr-o camera dintr-un camin de nefamilisti al societatii Tractorul. Un munte de om, peste 2 metri inaltime, acum in varsta de 47 de ani, se inghesuie cu nevasta si copilul de doi ani intr-o chichineata de trei pe patru metri. Cand ii spunem ca-l cautam pe "sochima", Neculai rade si ne invita in casa. Camaruta, desi mica, straluceste de curatenie. Pe o canapea, un pici doarme dus. Vizibil stanjenit de faptul ca pustiul are ghetele in picioare, taica-sau se simte dator sa-l scuze: "A venit de la joaca si era atat de obosit ca a adormit instantaneu".
Fuga din tara
"Prima data cand am vrut sa fug din tara a fost prin ‘82, ’83, nu mai tin minte exact. M-am dus la bulgari cu un prieten, eu avem 24 de ani, el 19. Voiam sa trecem la greci pe jos. Prietenul asta le cam avea cu discoteca, da’ nu era bun la fuga. Spre deosebire de el, eu cand ieseam din schimbul trei ma duceam sa alerg. Ei, din cauza prietenului asta al meu, care nu a mai putut sa mearga, ne-au prins. Pe mine m-au condamnat un an cu suspendare la locul de munca. O data pe saptamana, mergeam la Securitate sa le dau raportul, sa vada daca mi-am facut planul la uzina, daca am fost baiat cuminte. Nu aveam voie sa parasesc Brasovul, dar eu tot mergeam pe munte. A doua incercare de a fugi a fost in Iugoslavia. Planul era sa trecem pe la Cheile Nerei (n.r. – rau care se varsa in Dunare, la granita dintre Serbia si Romania). Cunosteam un tip din zona care stia traseele, stia pe unde am putea trece in Iugoslavia. Ca sa-mi zica traseul, i-am dat la schimb o chitara. Am mers cu trenul la Bucuresti, apoi am luat-o spre Baile Herculane. Eram patru baieti hotarati sa trecem dincolo. Am coborat in gara la 4 dimineata. Aveam la noi o harta bagata intr-un sapun scobit inauntru si apoi lipit la loc, cu apa. Era harta cu toate orasele din Europa, iar pe partea cealalta erau desenate drumurile de la granita, prin munti. Eram bine organizati la vremea aia. stiti, de pilda ca atunci cand ne scriam scrisori intre noi, intre randurile scrise cu cerneala erau si scrise cu ceara alba. Nu stiti faza? Mai aveti de invatat (sochima rade in hohote)! Scrii cu ceara, iar cand vrei sa citesti ce-ai scris dai cu un pic de scrum sau cenusa si-ti apar literele.
(Pe masura ce povestea avanseaza, ochii lui sochima se lumineaza. Copilul se trezeste, iar taica-sau il descalta.) In ziua aia am mers aproape o suta de kilometri, pana la Iablanita (n.r . – localitate aproape de granita). Nu o sa uit cuvantul asta niciodata. Unul nu a mai putut sa mearga, am ramas doar trei. Am ajuns intr-un sat, am intrebat in stanga si-n dreapta, iar un tip de vreo 45 de ani a zis ca ne arata drumul pana la Cheile Nerei. Era insa un bandit, ne-a pacalit. Ne-a luat cu masina si ne-a lasat in fata unei case prapadite, dar cu gratii la geam. Cand am vazut gratiile, am stiut ca e nasol. O voce autoritara a rasunat din intuneric: «Hai, baieti, veniti inauntru!». Am intrat si am dat nas in nas cu un militian. «Ce cautati aici?», ne-a intrebat asta. Pai, vrem sa urcam pe Cheile Nerei, suntem alpinisti. «Ma, voi vreti sa treceti dincolo!» Noi n-am recunoscut. Ne-au dezbracat la piele, dar nu au gasit nimic, fusesem smecheri, bagasem valuta in parazapezi (n.r. – jambiere speciale pentru urcat pe munte), intr-un compartiment cusut special. Ne-a dat de gol insa clestele pentru taiat sarma ghimpata. Il luasem cu noi sa taiem gardul de la granita. «Bai baieti, daca nu spuneti, va incing de nu va vedeti», ne-a spus tablagiul ala. Nu am recunoscut nimic atunci. La ora 3 dimineata a venit un IMS si ne-a dus la Moldova Noua, la o puscarie. Ne-au batut rau si pana la urma am recunoscut. Eram copii, ne-am speriat. Am fost condamnat la un an si jumatate de inchisoare, cu executare de data asta…". Copilul lui sochima ne intrerupe povestea. Incepe sa scanceasca, dar dupa ce primeste o napolitana se asaza cuminte pe canapea sa asculte povestea tatalui sau.
Refugiul
"Din mila lui Dumnezeu si cu ajutorul acestuia, construim acest adapost ca loc de odihna si reimprospatare a fortelor… Drumetule! Pasii tai te-au calauzit in aceste locuri. Lasa si uita apucaturile rele si distrugatoare, eventual acasa. Respecta natura ce te-a primit in sanul ei si poarta-te demn de cinstea facuta! Nu incerca sa invingi muntele. Nu vei reusi!!" (fragment din jurnal)
"Am inceput sa construiesc refugiul prin anul ‘80 si ceva, impreuna cu un prieten cu care mergeam pe munte. Dar m-am mutat pur si simplu in el in 1987. Dupa ce am iesit din puscarie, seful mi-a spus ca nu are nevoie de «poame» in uzina (n.r. – Tractorul Brasov). Mi-au luat si camera din caminul de burlaci. Nu mai aveam unde sa lucrez si nici unde sa stau. De lucru mi-am gasit ca muncitor la sere, lucram cu lopata. Scapam de acolo pe la ora 4 dupa-amiaza, apoi luam trenul spre Zarnesti. Acolo, din centru imi cumparam rahat si biscuiti, ca altceva nu se gasea, si urcam pe Piatra Craiului. Faceam doua ore pana sus la refugiu. Eu mergeam pe un drum forestier, aveam drumul meu, nu cel cunoscut. Cum ajungeam sus, luam masa. Aveam tot ce-mi trebuie sus, eram aprovizionat cu un sac de fasole, unul de malai, unul de faina. Ma culcam devreme. Aveam un ceas si ma trezeam la 3 dimineata si plecam la munca. Linistea aia iti dezvolta simturile, auzeam orice zgomot, cat de mic. Ajunsesem sa nu mai suport nici ceasul, tic-tac, tic-tac, ma enerva. Asa am dus-o 6 luni."
Ursul Ben si intalnirea cu lupul
"Atentie! In caz ca dati peste Ben, incercati sa nu-l suparati sau mai bine evitati sa-l intalniti, este foarte periculos." (fragment din jurnal)
"Ben avea cuibul intr-una din grote. A venit intr-o zi la cutiile de conserve. Am dat fata in fata cu el, era un urs tanar. Eu m-am speriat de el si el de mine. M-am dat in spate, imi alunecau bocancii ca la patinaj artistic. M-am speriat rau, recunosc. El a cedat primul. S-a intors si a plecat la alta grota. De atunci ne-am evitat reciproc. Mai jos, la vreo suta de metri, era o poienita de jnepeni unde veneau capre negre. Veneau si le dadeam sare. Nu se speriau de mine. Cel mai tare m-am speriat insa cand m-a fugarit lupul. Era iarna, noapte, voiam sa ajung in oras, aveam de prins trenul. Am simtit ceva in spate, m-am intors, l-am vazut si el s-a intors cu tot corpul. Cainele nu se intoarce asa, mi-am dat seama ca era lup. Am luat-o la fuga. Saream gardurile, nu le atingeam de frica. Aveam un cutit la mine, da’ ce puteai face cu el, doar sa-l tai la nas. Cred ca din poiana aia pana la Zarnesti n-am facut mai mult de 40 de minute. Oamenii s-au speriat si ei, strigau: «Ursul, bai, ursul!!!». Eu eram insa ursul, da’ oamenii nu stiau ca fugeam asa ca nebunu’ ca aveam lupul in spate. Treceam prin mlastina, prin zapada, nimic nu mai simteam…" sochima rade cu gura pana la urechi. Zice ca povestile astea sunt amuzante acum, la 20 de ani dupa ce s-au petrecut. Isi aminteste insa ca a trait si momente grele.
"Uneori mancam iarba de sub zapada, precum caprele negre. Aveam sare si dadeam cu sare de se topea zapada. si cu apa am avut probleme, cand din cauza zapezii a trebuit sa stau mai multe zile la refugiu. Beam zapada topita, care se scurge… apa aia de ce bei, de aia iti vine sa mai bei. Dar eu ma concentram ca nu mi-e sete, autosugestie, stii?" Il intrebam daca nu l-au apucat depresiile, singur cuc in varful muntelui. "Nu. Imi placea linistea aia. Am avut insa si momente mai grele. Iti dai seama, la Brasov ma intalneam cu sora-mea, care ma lua la rost: «Ce ai de gand sa faci, ce o sa se aleaga de tine?». Ma macina situatia asta. Ca eu sunt sensibil, plang si acum la unele emisiuni la televizor." Nevasta-sa, care intre timp a intrat in camera, il ia peste picior: "Plange si la emisiunea Schimb de mame". Nicolae Pancu si-a refacut viata dupa 1989, cand s-a reangajat la Tractorul si a primit din nou o locuinta. A continuat insa sa mearga pe munti pentru ca, spune el, acolo s-a simtit cel mai bine. sochima ne intreaba daca refugiul este in conditii bune, pentru ca a auzit ca l-ar fi aflat niste derbedei, care l-au distrus. Ioana il asigura ca, dimpotriva, a fost refacut, iar locul in care se afla nu este stiut decat de cativa oameni, pasionati ai muntelui. sochima spune ca vrea sa mearga negresit sa-l vada. Pentru o excursie la refugiu este disponibil in orice zi. Mai putin in data de 24 noiembrie, cand este programat la fortele de munca sa-si vizeze carnetul de somer.
