„Însemnări dintr-un bordel turcesc”, cartea de debut a irlandezului Philip O’Ceallaigh, publicată la Pinguin, descrie în detalii realiste acute şi în egală măsură empatice sărăcia şi lipsa de speranţă din anii cei mai grei ai României – a doua decadă a deceniului 9. Or, comparată cu recesiunea din acele timpuri, criza economică de acum e floare la ureche, spune scriitorul irlandez.
„Cunosc România din ʹ95, iar românii sunt obişnuiţi cu recesiuni mai lungi şi mai adânci decât aceasta, care, prin comparaţie, e mică şi blândă. Recesiunea asta mică vine după o perioadă de creştere în care s-au schimbat multe, mai ales sub aspectul aşteptărilor şi speranţelor. Generaţia tânără este în general optimistă, deschisă la viitor şi în conti¬nuare foarte adaptabilă. Însă e clar că societatea românească s-a schimbat şi nu se va întoarce înapoi.”
Scriitorul irlandez, care a călătorit şi a muncit prin toată lumea, a venit în România în 1995 cu un rucsac, iar în 2000 a decis să se stabilească aici, cumpărându-şi, cu 5.500 dolari, o garsonieră la ultimul etaj al unui bloc decrepit din Titan. Philip O’ Ceallaigh consideră recesiunea economică de acum „floare la ureche” pe lângă aceea din deceniul 9. „Recesiunea nu afectează munca mea deloc. Scriu la fel ca înainte – securitate financiară n-am avut niciodată. Chiar dacă am doar 200 de euro în cont, frigiderul şi congelatorul sunt pline, primesc vin şi ţuică de la ţară, de la părinţii prietenei mele, şi mă simt foarte bine, pentru că am unde să locuiesc şi nu am datorii. Văd recesiunea asta – atât aici, cât şi în Irlanda – ca pe un lucru sănătos, aşa cum e orice întâlnire cu realitatea. Pe scurt, ca un fel de a ne reaminti că e mai bine să trăim modest în prezent decât să ne agităm să cumpărăm viitor cu credit.”
La fel ca O’Ceallaigh, DJ-ul şi jurnalistul englez Tom Wilson a ajuns în România ca „backpacker”, turist tânăr cu bani puţini, la începutul anilor 2000. Opinia sa despre România înainte şi în timpul recesiunii este acidă – viaţa e în mare la fel, adică la fel de proastă: „N-am văzut schimbări majore în România recesiunii – banii publici au fost furaţi sau cheltuiţi prost înainte, banii publici au fost furaţi sau cheltuiţi prost acum. Chestia tristă e că în anii de boom economic România nu a făcut nimic semnificativ cu creşterea masivă a produsului intern brut: prea puţine investiţii în infrastructură, sănătate, educaţie etc. Cei săraci au fost cei mai dur loviţi de recesiune, dar, hai să fim oneşti şi să recunoaştem viaţa a fost grea pentru ei chiar în anii de boom. Indiferent că e creştere economică sau criză, viaţa rămâne grea pentru cea mai mare parte din muncitorii români.” Cu toate astea, Tom Wilson se consideră norocos: „Am pierdut câ-teva surse de venit, dar cam atât. S-a terminat cu lucruri ca «job pentru o viaţă» şi faptul de a nu avea o «carieră», în sensul burghez, mă avantajează în mod paradoxal. Ca freelancer pot să-mi permit să pierd 1-2 proiecte fără să simt la modul dur. Prietenii mei se chinuiesc foarte mult – mulţi sunt şomeri, mulţi îşi caută de lucru”, încheie DJ-ul englez.
Dansatorul norvegian Brynjar Bandlien vine cu o perspectivă mai radicală: „Înainte de toate, nu România a fost ţara cea mai afectată de criză din Balcani, ci Grecia, iar apoi Bulgaria. Ce se vede e doar o încetinire a boo¬m-ului economic, vzibil în special în Bucureşti, cu maşinile sale noi sau planurile de dezvoltare urbanistică. Însă, în opinia mea, această încetinire are un aspect pozitiv, atât timp cât nu am văzut că economia de piaţă ajută românul de rând, cât pe bogaţi să devină mai bogaţi. Pentru un timp, am fotografiat toate panourile stradale rămase fără reclamă după izbucnirea crizei şi deodată am realizat cât loc ocupă din spaţiul public. Nu cred nici în iniţiative poli-tice, nici în cele ideologice, doar că colapsul economic ar putea opri această dezvoltare malignă, invazivă, a valorilor de piaţă pe străzile Bucureştiului sau în vieţile private ale românilor. Nu cred că e bine ce s-a întâmplat, doar că altfel ar fi putut fi mult mai rău”. Dansatorul norve¬gian, care a optat pentru o carieră independentă, de dansator freelance (colaborând cu nume ca A. Livingstone şi Vera Montero) s-a stabilit în 2003 la Bucureşti, derulându-şi proiectele prin Centrul Naţional al Dansului şi fundaţii de artă din Vest. El susţine că proiectele proprii nu au fost afectate până acum, dar că ele vor fi atinse în câteva luni. „Pentru că proiectele mele stau pe bani publici, iar sistemul de stat se mişcă mai lent decât restul societăţii, trebuie să spun că nu am simţit criza până acum. Acum însă asta se întâmplă deja şi în câteva luni recesiunea se va face simţită şi în arta subvenţionată de stat. Cu excepţia câtorva state ca Finlanda şi Franţa, cultura este primul domeniu tăiat de la buget.”, spune artistul, argumentând cu situaţia Finlandei, în care, în anii ‘80, în timpul perioadei cu cea mai ridicată rată a şomajului din isto-ria ţării, guvernul a decis să construiască o nouă operă şi sală de concerte în centrul Helsinski-ului, pentru a-i face pe finlandezi să creadă din nou în ei şi în cultura lor. „Personal, pentru că lucrez ca artist freelance, în multe ţări şi cu multe instituţii de artă, mă străduiesc să-mi continuu munca prin aceste turbulenţe. Asta sună exo¬tic şi dezirabil, dar e pe bune o strate¬gie de supravieţuire. Presupun că situaţia mea e deja atât de turbulentă că nu mai simt nici o diferenţă.”
Arhitectul şi desenatorul american John Libbs, care lucrează în România din 2007 în domeniul managementului de proiecte imobiliare, vine cu o perspectivă mai tolerantă cu valorile pieţei. „În timpul crizei, piaţa românească de construcţii s-a micşorat considerabil, forţând mulţi expaţi să plece înapoi acasă sau să se mute în Orientul Mijlociu. Asemenea românilor care s-au întors acasă din cauza micşorării pieţei, şi cei mai mulţi dintre investitorii străini sau din expaţi s-au întors în ţările lor de origine. Cred că, calitatea vieţii în România a rămas bună, pentru că lumea are speranţe ca piaţa să-şi revină; înainte de criză, dezvoltarea era orientată pe construcţiile noi; în viitor va fi mai mult de lucru în renovări şi modernizări. În timpul recesiunii, un proiect major s-a închis, dar am decis că, pentru o perioadă cel puţin, e mai bine să rămân aici cu familia mea. A trebuit să renunţăm la o parte din securitatea financiară, dar, totodată, am avut mai mult timp de petrecut cu familia. Oricum, întrebarea principală pentru noi e unde o să fim la anul. Ne-ar plăcea să rămânem în România, fireşte, dar, altfel, e posibil să ne întoar-cem în USA sau, dacă apare o oportunitate, să ne mutăm în Orientul Mijlociu. Financiar, facem tot ce se poate face şi în rest încercăm să ne bucurăm de aventură”, a încheiat arhitectul.
