Oracole, mediumuri, profeţii. Ideea că sfârşitul lumii a fost prevăzut pentru luna decembrie 2012 de un calendar maya a făcut „reţetă” la Hollywood şi pe numeroase site-uri internet. Dar câteva inscripţii descoperite într-un templu maya din Guatemala răstoarnă previziunile catastrofice – Terra are un viitor de… milenii.
Contrar predicţiilor, Apocalipsa nu va avea loc la 21 decembrie 2012. NASA a dezminţit, mayaşii s-au înşelat, Soarele nu va muri în iarnă. O echipă de arheologi americani a descoperit fresce vechi de peste 1200 ani reprezentând cel mai vechi calendar maya, care aduce probe suplimentare contra teoriilor potrivit cărora misterioasa civilizaţie ar fi prezis sfârşitul lumii în 2012. Apocalipsa va veni
într-o zi, dar „peste 5 miliarde de ani”, de această dată fiind vorba de o teorie ştiinţifică.
Mitul „sfârşitului lumii” a făcut mereu parte din fantasmele umanităţii, susţin experţii, subliniind că el cristalizează temeri – de necunoscut, de invizibil, de ceea ce se petrece sub picioarele noastre sau deasupra capetelor. De fapt, sfârşitul lumii în 2012 este doar a 183-a teorie a apocalipsei anunţată de la căderea Imperiului Roman. Superstiţioşii pot fi liniştiţi. Acest „sfârşit” nu este iminent şi deja se ştie că mayaşii nu au prezis niciodată finalul lumii la 21 decembrie 2012, ci doar finalul unei epoci. Şi, dacă ne uităm în jur, vom realiza adevărul. Într-un articol publicat în revista Nature, 22 de cercetători de la diferite instituţii internaţionale îşi exprimau îngrijorarea privind pierderea biodiversităţii din ce în ce mai rapide, dar şi faţă de accelerarea schimbărilor climatice. Potrivit acestora, aproape jumătate din climatele existente în prezent pe Terra ar putea dispărea curând, ceea ce ar însemna o problemă pentru diversitate. Practic, aceste climate vor fi înlocuite de condiţii necunoscute pentru organismele vii şi brutalitatea acestor schimbări va împiedica adaptarea speciilor şi ecosistemelor.
Lorzii timpului
Populaţia maya şi mitologia ei au fascinat întotdeauna, pe punctul de a ajunge referinţă pentru anunţarea sfârşitului lumii. O enormă piatră tăiată de mayaşi spre anul 669 al erei noastre, descoperită la începutul secolului 20 în sud-estul Mexicului, se află la originea mitului unei pretinse profeţii privind sfârşitul lumii în decembrie 2012. Compusă din şase fragmente, dintre care unele sunt în Mexic, altele în SUA, ea este cunoscută ca Monumentul 6 de la El Tortuguero, sit arheologic din statul Tabasco. Arheologul mexican Jose Romero arată că „ultima inscripţie corespunde datei de 23 decembrie, dar tema centrală nu este nici data, nici o profeţie, nici sfârşitul lumii. Este povestea lui Balam Ahau, un senior sacru în El Tortuguero”.
Data reprezintă un raport cu ritul renovaţiei universului, iar ideea unui sfârşit al lumii marcat de catastrofe naturale este un concept iudeo-creştin. Din 1975, calendarul maya a început să fie rodul speculaţiilor în Statele Unite şi anul 2012 a fost evocat ca anul cataclismului. La finele deceniului 1980 lucrurile s-au precizat – la 21 decembrie totul va exploda. Teoria a luat amploare din 2009, în urma succesului mondial al filmului catastrofic „2012″ al lui Roland Emmerich, după bestsellerul lui Steve Allen „Testamentul maya”. De atunci, emisiuni TV şi articole de presă, site-uri internet şi bloguri au sfârşit prin a convinge milioane de persoane. O anchetă internaţională Ipsos arată că 10% din locuitorii Terrei cred în această profeţie.
La originea cutremurului mediatic se află o interpretare a calendarului mayaş, unul dintre cele mai vechi din lume şi, potrivit apărătorilor tezei sfârşitului lumii, el se opreşte la 21 decembrie 2012. Este adevărat că această dată are o foarte mare importanţă în ochii mayaşilor, al căror mod de calculare a timpului este foarte diferit. Această dată marchează sfârşitul celui de-al 13-lea baktun, sfârşitul unui ciclu de 400 de ani. Un moment de schimbare, de mişcare a Lunii, a Soarelui, dar nu un moment de teamă. De ce a fost atât de exploatat?
Este un mare business, s-au creat legende care au devenit un mod de a face bani. De exemplu, Bugarach, considerat ultimul refugiu, locul misterios unde oamenii vor scăpa de sfârşitul apocaliptic. Bugarach este o mică localitate în Franţa, ascunsă în inima Corbierilor, în Aude, şi o profeţie apărută de nu se ştie unde, amplificată pe net şi alimentată de presă, a transformat-o în locul unde oamenii nu vor muri. Credinţe stranii circulă despre vârful muntelui care domină localitatea cu 180 de suflete. Punctul culminant al masivului Corbieres, cu altitudinea de 1231 metri, ar adăposti un garaj pentru OZN-uri şi o bază extraterestră, iar unii îl numesc „Muntele inversat”, de unde emană o puternică energie, un magnetism ieşit din comun. Bazat pe aceste teorii ezoterice, a apărut comerţul pe internet cu „pietre de Bugarach” cu puteri supranaturale – 1,5 euro gramul.
Calendarul maya descoperit de arheologii americani în jungla Guatemalei merge dincolo de anul 2012 şi confirmă obsesia acestei civilizaţii pentru ciclul timpului. Potrivit revistei Science, pe pereţii în ruine ai unei străvechi clădiri s-au găsit înscrisuri mayaşe, glyphe (caractere gravate în piatră), din care un mare număr de cifre reprezentând calcule complexe legate de diferite cicluri calendaristice. Un calendar solar de 365 zile, ciclul anual de 584 zile a planetei Venus şi de 780 zile a lui Marte. Unele calcule merg dincolo de anul 3500 al calendarului nostru creştin.
Din punct de vedere istoric, predicţiile sfârşitului lumii au existat întotdeauna, fără să fie însoţite de distrugeri totale anunţate, cum ar fi o schimbare a civilizaţiei sau spulberarea ei. Punctul de plecare a fost anunţarea unei coliziuni la 21 decembrie 2012 între Terra şi planeta Nibiru, „planeta X”, care ar fi fost descoperită de sumerieni. Aceste predicţii astronomice au fost dezminţite oficial de NASA.
„Cavalerii” Apocalipsei
Şi totuşi, ce ar putea provoca sfârşitul lumii? Astrofizicianul Fabrice Mottez relevă patru mari fenomene astronomice susceptibile să spulbere viaţa pe Terra. Prima catastrofă plauzibilă – coliziunea cu un astru. În istoria planetară s-a şi petrecut, eveniment atestat de urmele unui crater din Mexic, în Yucatan. S-a petrecut în urmă cu 65 milioane de ani, în momentul dispariţiei dinozaurilor. Un asteroid sau o cometă, cu diametrul de 10 km, a percutat Terra. „Volumul Everestului care a venit cu viteza de 20 km pe secundă”. Astăzi, această ameninţare este sub control, mii de telescoape scrutând cerul. Între 2.000 şi 3.000 de astre sunt recunoscute drept potenţial periculoase, dar traiectoria lor este recalculată în mod regulat. Unele din aceste obiecte celeste ar putea scăpa de sub supravegherea oamenilor de ştiinţă – în urmă cu câţiva ani, un astru a atins Terra fără ca nimeni să-şi dea seama.
Al doilea fenomen ameninţător ar fi explozia unui supervulcan. Nu este ceva suprarealist, acest gen de catastrofă având deja loc în Deccan, regiune din nordul Indiei, unde se întinde un câmp de lavă a cărui suprafaţă echivalează cu a Franţei. A treia catastrofă potenţială – distrugerea unei stele enorme. Potrivit estimărilor actuale, dacă o stea de opt ori mai masivă decât Soarele şi aflată la 25 ani-lumină de Terra ar muri şi ar exploda (fenomenul supernova), umanitatea ar fi lovită grav. Din fericire, în acest moment, la această distanţă critică de planeta noastră nu există o astfel de stea masivă. Al patrulea şi ultimul fenomen, incontestabil şi iremediabil, este supraîncălzirea Soarelui. Având energia din reacţiile nucleare, Soarele se înfierbântă şi în prezent este mai cald decât în epoca dinozaurilor. Şi, peste câteva sute de milioane de ani, va fi atât de arzător încât va radia spre Pământ cu 10% mai mult ca în prezent, suficient pentru dereglarea termostatului vital Planetei albastre. La acel moment, arată astrofizicianul, climatul Terrei va urca spre călduri foarte puternice încât oceanele se vor evapora. Şi atunci vom putea spune că va fi sfârşitul lumii.
Misterul dispariţiei
Civilizaţia Maya a fost una dintre cele mai fascinante care au existat până în prezent în America de Sud, stăpânind matematica şi astronomia, deţinând propria limbă, dar având rituri barbare, cum ar fi sacrificiile umane oferite diferitelor divinităţi ca Soarele, vântul, pământul, ploaia. Mayaşii trăiau în oraşe diseminate pe un teritoriu vast între Mexic şi o parte a Americii Centrale (Guatemala, Belize), unele putând avea peste 100.000 de locuitori, între care Tikal, unul dintre cele mai mari oraşe din lumea secolului al IX-lea î.H., apogeul civilizaţiei lor. Era un popor de constructori care a lăsat în urmă edificii piramidale monumentale. Nu cunoaştem la ora actuală cauzele precise ale depopulării imenselor oraşe mayaşe, deşi unele ipoteze au fost avansate.
În mai puţin de un secol a dispărut aproape complet civilizaţia Maya, veche de 2.000 de ani – între 80 şi 90%, adică aproape 11 milioane de persoane, şi asta fără să se fi constatat vreo migrare masivă sau un cataclism. Misterul dispariţiei civilizaţiei Maya a fost abordat în revista Science, unde cercetătorii arată că „prăbuşirea mayaşilor reprezintă exemplul unei civilizaţii sofisticate, incapabilă să se adapteze la schimbările climatice”, concret – unei secete care a durat 80 de ani. Climatul a devenit din ce în ce mai sec, provocând epuizarea resurselor, destabilizarea sistemului politic şi războaie. Lipsa apei a fost provocată de deplasarea zonei de convergenţă intertropicală, o centură de precipitaţii care înconjoară globul, combinată cu influenţa curentului sezonier cald El Nino în largul apelor Perului. Ipoteza este controversată şi cunoscută de multă vreme, însă acum cercetătorii au reconstituit perioadele de ploi şi de secete în cursul ultimilor 2000 de ani în regiunea unde trăiau mayaşii, între Mexic, Belize, Guatemala şi Honduras. Datele au fost confruntate cu evenimentele politice marcante, gravate în piatră. Textele istorice furnizau un registru datat foarte bogat repertorizând războaiele, căsătoriile şi accederile la tron ale regilor şi reginelor şi capturile de războinici de la grupările rivale. Toate evenimentele sunt incredibil de bine datate datorită sistemului calendarului maya. Sfârşitul progresiv al acestei tradiţii de inscripţionare în piatră între anii 800 şi 1.000 marchează prăbuşirea tradiţiei maya clasice.
Cartea pierdută a lui Nostradamus
Sfârşitul este aproape – pare să dezvăluie şi un manuscris atribuit lui Nostradamus, redescoperit recent. Misterioasa carte cu profeţii sumbre ar fi ultima operă a profetului cel mai celebru şi cel mai controversat din istoria lumii – Nostradamus. Ea conţine avertismente atât de înfricoşătoare la vremea lor încât au fost ocultate timp de secole. În timp ce făcea cercetări asupra manuscriselor străvechi, ziarista Enza Massa a descoperit o carte datând din 1629, intitulată Nostradamus Vaticinia Code. Spre marea ei surpriză, numele „Michel de Nostredame” era înscris în interior şi în prefaţă se afla o dedicaţie semnată Nostradamus. Ilustraţiile acestei „cărţi pierdute” sunt cel puţin stranii şi enigmatice – un turn în flăcări, Papi (unul pare a fi linşat, altul are pielea neagră), decapitări şi creaturi monstruoase. „Vaticinia Nostradami” este astăzi considerată ca deţinând ultimele profeţii ale celebrului personaj istoric privind sfârşitul lumii. Se presupune că Nostradamus i-a dat cartea fiului său, care la rândul lui i-a oferit-o cardinalului Maffeo Barberini, cel ce a devenit Papa Urban al VIII-lea (1623-1644). Deşi cartea este considerată de mulţi ca fiind opera lui Nostradamus, nu există proba definitivă sau consensul ştiinţific privind autenticitatea semnăturii. Massa, istorici şi experţi au testat autenticitatea codexului şi estimează că profeţiile sunt ale lui Nostradamus, iar ilustraţiile sunt cele ale fiului său, Cesar.
Viziuni apocaliptice
În prefaţă, Nostradamus îi explică fiului său, Cesar, motivul pentru care nu dezvăluie mai clar importantele schimbări din viitor, pentru ce predicţiile sale nu sunt mai explicite: „Guvernele, sectele şi ţările vor face obiectul schimbărilor radicale, or, relevarea ar face ca persoanele aflate astăzi la putere – monarhi, şefi de secte şi de religii – să găsească evenimentele din viitor atât de îndepărtate de propriile imaginaţii încât ar putea condamna nu numai faptele dezvăluite, dar şi oamenii care le anunţă”.
Imaginile şi catrenele par cu adevărat că descriu cele două războaie mondiale, mişcările politice cum au fost comunismul şi fascismul, ascensiunea integrismului şi… sfârşitul lumii în 2012.
Potrivit lui Nostradamus, sfârşitul lumii se prezintă astfel – cutremure de pământ provocate de astre şi de Soare, urmate de tsunami, inundaţii şi incendii pe întreaga planetă, continente întregi sub apă cel puţin 10 ore. Vor izbucni mari războaie din cauza lipsei resurselor, tensiuni între religii. Lumea va fi devastată. Epoca noastră corespunde descrierilor profetice ale lui Nostradamus.
Foametea, terorismul, războaiele şi ameninţările otrăvesc umanitatea. Scrierile sale au anticipat corect numeroase catastrofe naturale, epidemii şi războaie, iar cele mai înfricoşătoare profeţii corespund unora dintre cele mai teribile predicţii stabilite de alte religii sau civilizaţii.
Egiptenii, mayaşii, indienii Hopi, pentru a nu cita decât câţiva, au fixat sfârşitul lumii în 2012. Sau cel puţin aşa sunt interpretate textele lor istorice în vremurile noastre.
2012 este o dată-cheie pentru iluminaţi şi adepţii teoriilor catastrofice care consideră că sfârşitul calendarului maya este sinonim cu cel al lumii. Mayaşii propuneau însă un alt sistem de contabilizare a timpului, care nu coincide cu calendarul gregorian.
