Ironia crudă a situaţiei dificile în care se află în prezent zona euro este că, din multe puncte de vedere, întreaga „maşinărie” a fost construită tocmai pentru a produce „explozia creditelor” condamnată azi. Până la urmă, una din motivaţiile care au determinat formarea unei uniuni monetare a fost de a permite statelor UE să concureze cu SUA pentru afacerea rezervelor valutare la nivel global, scrie Rogoff în Financial Times, citat de Agerpres.
Statutul rezervelor valutare este esenţa „exorbitantului privilegiu” al Americii (un termen care aparţine fostului preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing). Cel mai important avantaj al SUA este capacitatea de a emite instrumente de îndatorare la o rată a dobânzii mai scăzută decât ar fi cazul. Într-adevăr, cercetări recente au sugerat că prin simpla îmbunătăţire a dimensiunii şi lichidităţii pieţelor financiare, este posibil ca moneda euro să fi ajutat la scăderea ratelor dobânzii pe teritoriul european, nu doar pentru debitorii guvernamentali.
Ratele mai scăzute ale dobânzii au alimentat, în schimb, împrumuturi mai mari în special în ţările de la periferia zonei euro. Astfel, răspândirea crizei datoriei este în egală măsură un produs al „succesului” monedei euro, cât şi al eşecului său. Euro a fost destinat să fie o „maşină” superioară de finanţare a datoriilor şi într-o anumită măsură a şi fost. Trebuia însă însoţit de un semnal de avertizare: liderii europeni s-au grăbit prea tare să admită membrii care ar fi trebuit să treacă printr-o perioadă mai lungă de preaderare.
Este realist ca FMI şi Europa să spere ca Grecia (şi alte state membre ale eurozonei care întâmpină probleme) să supravieţuiască fără a ajunge în incapacitate de plată a datoriilor? În ultimii ani, au existat state cum ar fi Coreea de Sud, Turcia şi Mexic care au scăpat de această situaţie printr-o asistenţă externă masivă. Din păcate, aceste cazuri, care s-au situat „la limita incapacităţii de plată” reprezintă excepţia, nu regula. Există multe alte cazuri în care programul FMI nu a fost suficient pentru a rezolva problema. Argentina, Indonezia, Uruguay şi Republica Dominicană oferă toate exemple recente unde guvernul a adoptat un program al FMI, însă a ajuns în incapacitate de plată.
Se va termina criza din Europa doar cu state „aflate la limita incapacităţii de plată” sau se va ajunge la state în incapacitate de plată? Răspunsul implică o serie de aspecte politice, sociale şi economice, care nu sunt uşor cuantificabile. Economiştii au doar o înţelegere limitată a faptului de ce naţiunile îşi plătesc datoriile, în condiţiile în care nu există nicio autoritate legală supranaţională care le forţează să procedeze aşa. Este foarte rar ca o ţară să intre în încapacitate de plată pentru că ea nu poate efectiv plăti.
În majoritatea cazurilor, şi cu siguranţă în momentul de faţă în sudul Europei, problema este dorinţa de a plăti. Spre exemplu, aminteşte Kenneth Rogoff, fostul dictator român Nicolae Ceauşescu este faimos pentru că şi-a forţat poporul să îndure ierni reci cu încălzirea dată la minimum pentru ca ţara sa să ramburseze o datorie de 9 miliarde de dolari, contractată la băncile străine, în anii ‘80. Dacă ar fi putut aştepta câţiva ani, România s-ar fi bucurat de acceaşi politică de anulare parţială a datoriilor care s-a extins la multe alte ţări, la sfârşitul deceniului respective. Faptul că o ţară îşi poate plăti datoriile nu înseamnă în mod necesar şi că ea ar trebui să aleagă să facă acest lucru.
