Să stai de vorbă cu un suflet de om este altceva. Omul, în sinea lui, cu toate ale sale, se mai fereşte, poartă o mască, vrea să pară ce nu e. Dar cu sufletul de om nu e aşa. Sunt suflete care stau chiar înaintea omului, te aşezi lângă ele şi discuţi, ca şi cum v-aţi cunoaşte de când lumea. Şi dialogul se leagă simplu, firesc. Tare mult mă bucur că am cunoscut-o pe Adela Petre. Sufletul de om. Dacă spui numele acesta, atunci spui covoare din păr de capră. Este cel mai important meşter popular din România. Nimeni nu poate, la fel ca Adela Petre, să transforme părul de capră într-o poveste de primăvară.
Femeia aceasta este cunoscută în toată lumea. A donat un covor până şi Institutului Smithsonian din America. Covoare de-ale ei sunt şi în muzee din Franţa, şi din multe alte ţări. Pe toate le-a dăruit. Şi a făcut asta cu un scop anume, spune clar. Ca să răspândească arta românească pe tot globul pământesc.
Ochii din prispa casei
Dar eu acum, aici, pe prispa unei case ţărăneşti din Muzeul Satului din Capitală, stau alături de buzoianca pe care am remarcat-o încă de la distanţă, plimbându-mă pe aleile înţesate de meşteri populari, cu ocazia Târgului de Florii. Prima oară am văzut nişte ochi de o bunătate fără seamăn. Parcă mi-au dat bineţe, de departe, înainte de a schimba primele vorbe. Mai târziu, mi-a spus că mă aşteaptă acasă, în satul ei, Valea Sibiciului, aşa cum vin, de mulţi ani, călători de peste tot, să o cunoască. Şi nu numai s-o cunoască pe ea, cât în special s-o vadă cum lucrează la războiul de ţesut. Şi anul trecut a lucrat la un covor, îmi spune, deşi anul acesta, pe 10 iunie, va împlini 86 de ani. Dar puterile nu au părăsit-o. Mă gândesc că tot aşa îşi aşteaptă oaspeţii şi la ea acasă, în tindă, cum stătea aici, în casa din Muzeul Satului. Pe care a însufleţit-o cu prezenţa ei. Dar şi cu covoarele pe care le-a aşezat de-a lungul pereţilor din lemn. Văd cum florile din grădina din faţa casei s-au aşezat şi pe carpetele ei, încadrate de forme geometrice.
Primul ei covor, din 1947
Aspră ţesătura, simt la pipăit. Zice de primul ei covor, expus aici, pe care l-a făcut în 1947. De atunci, nu a numărat câte a făcut. Poate mii, poate zeci de mii. Cine să mai ştie. Se deapănă amintirile din tinereţe. De pe vremea când era absolventa unui liceu industrial cu profil de ţesut covoare persane. Dar altele au fost apoi drumurile ei, ca şi cum îşi căuta destinul. Şi vede aici, vede dincolo, aruncat în şanţuri, păr de capră. Nu mai aveau nevoie de aşa ceva crescătorii de capre. Obiceiul ţesăturilor din păr de capră se pierduse demult. Adela spune că, în timpuri străvechi, femeile de la ţară nu se lepădau de materia asta primă, ci făceau din ea covoare şi traiste, pentru că rezultatul era un material foarte rezistent. Dar şi greu de lucrat, până la obţinerea produsului finit, adaugă ea. Speli părul în mai multe ape, faci caierul în furcă şi, abia după ce ai tors, începi să te gândeşti la modelul pe care vrei să-l concepi.
Fulgi albi peste cămăşile albe
Mă uit la mâinile acestei femei şi citesc în ele un singur lucru, blândeţea. Le ţine acum odihninte, împreunate, în poală. Stăm amândoi pe o băncuţă din lemn, mică. Şi ne uităm, de aici, din tindă, la oamenii care trec prin faţa noastră, pe alei, pe la alţi meşteri. Dar eu, alături de Adela, mă simt în alt timp. E linişte. Ca şi cum am fi oprit timpul în loc. Cât să vorbim, preţ de câteva minute. Adela îmi cântă. Un cântec despre care spune că ea l-a compus. Versurile îmi zugrăvesc satul ei, plin de flori, grădina casei sale, cu pomi, soarele pe cer, apa curgătoare din apropiere. Apoi îşi aminteşte de o primăvară, cu ani în urmă. Era chiar în noaptea de Paşti. Femeile veniseră la biserică. Obiceiul e ca lumea să poarte atunci ceva nou. Uliţele se umpluseră de cămăşi albe, frumos ţesute. Adela îmi arată acum cămaşa ei, pe care a ţesut-o. A venit la târgul acesta din Bucureşti cu ceva nou, ca la sărbătoare. Aşa e bine, spune ea, să te duci la drum cu ceva nou. Ca atunci, în acea zi de Paşti. O văd cum priveşte departe, spre noaptea aceea. Şi peste cămăşile albe au început, ca la un semn, să coboare, încet, din cer, fulgi albi. Ningea. Un crâmpei din viaţa ei. Nu ştiu de ce mi l-a spus. Poate că şi ea s-a simţit bine în compania mea. Eu am ascultat-o cu atenţie. Am învăţat şi eu să ascult liniştea. Acum mă înţelegeţi când vă spun că aici, lângă Adela, timpul s-a oprit.
Profesor de simţ românesc pentru zeci de generaţii
Dar ce a făcut femeia asta cel mai mult şi mai mult este că a răspândit iubirea pentru meşteşugurile româneşti în sufletele a zeci de generaţii de tineri. Acolo, în judeţul ei, la Şcoala Populară de Artă. Măcar au învăţat copiii să aprecieze frumosul. Măcar atât. Pentru că, după ce o întreb, îmi spune că nimeni nu face acum covoare din păr de capră, dintre toţi cei pe care i-a învăţat. Ei, nu chiar nimeni. Nu se pun la socoteală două neamuri ale ei. O nepoată şi o strănepoată. Sunt urmaşele, foarte clar urmaşele Adelei. Spune că pe nepoată o cheamă Delciza Cristina Mareş, iar pe strănepoată, Filofteia Mareş. Sunt anunţat de pe acum că pe toate trei o să le vadă lumea la războiul de ţesut, tot la Muzeul Satului, atunci când va fi, cât de curând, în luna mai, mare manifestare aici, cu ocazia împlinirii celor 80 de ani ai Muzeului.
Recunoaşterea muncii şi autenticităţii
Mai spune că sunt elevi de-ai ei care fac covoare, dar din lână, nu din păr de capră. Unii o sună şi de peste hotare, unde au plecat. Şi îi spun că nu au uitat tot ce au învăţat de la ea. Că fac sau nu covoare, asta e altceva. Dar au învăţat cel mai bine de la ea „să nu-şi uite ţara”. Nu numai prin telefon îi spun asta. Vin la ea acasă. Nu e zi fără oaspeţi. Şi nu vin singuri, mai aduc şi pe alţii, străini de România, dornici să cunoască un „tezaur uman viu”. Nu e doar o figură de stil, e un program naţional, promovat de Ministerul Culturii, sub egida UNESCO, menit să scoată în evidenţă acei oameni care şi-au dedicat viaţa tradiţiilor din ţara noastră, păstrători ai autenticităţii. Talentul lor, munca lor, bunătatea lor, sunt cu mult mai preţioase faţă de cele mai mari comori. Şi atunci cum să nu te bucuri când ai alături un asemenea om?!
“Dă şi altora ce ştii, să aibă cine te pomeni”.
Şi uite aşa mă întorc la sufletul de om, când o întreb pe Adela Petre despre toate câte sunt legate de lumea ei. De timpul ei. De meşteşugul ei. Vreau să ştiu ce este, în viziunea sa, tradiţia populară. „Asta înseamnă că ducem mai departe ce este al nostru, românesc”. Dar tinerii care urmează tradiţia, pentru că încă mai sunt tineri de acest fel, ce resorturi îi fac să aleagă acest drum? „Depinde de educaţia din familie”. Dar cei care consideră că tradiţiile nu mai trebuie respectate, ci mai degrabă uitate, despre ei ce gândiţi? “Este lipsa de preocupare pentru sufletul lor”. Adela însă nu vrea să pună pe nimeni la zid. “Contează felul cum îi stimulăm şi cum îi înţelegem”. Femeia deplânge, în schimb, faptul că milioane de oameni din ţara asta, în special tineri, au fost obligaţi de soartă să plece în ţări străine, să-şi câştige o pâine. “Greşeala noastră este că nu oferim condiţii de lucru la noi în ţară. Suntem un popor care ne iubim locul unde ne-am născut”. Şi îşi aminteşte de ţările pe unde a fost, şi cum românii de acolo o îmbrăţişau şi o sărutau, ca mulţumire pentru că ea se luptă pentru tradiţia strămoşească. Din fiecare ţară a luat ca amintire un pomişor, pe care l-a sădit în curtea casei sale. Dar ce trebuie să facem ca să ne regăsim pe noi înşine? „Să ne respectăm unii pe alţii”. De unde până mai adineauri o vedeam plăpândă, acum simt cuvântul ei apăsat, rostit cu multă convingere. “Depinde de noi ca tradiţia populară să supravieţuiască”. Până anul trecut a fost profesor la Şcoala Populară de Artă. Dar nici acum nu se lasă de crezul ei. “Dă şi altora ce ştii, să aibă cine te pomeni”.
