Una dintre cele mai vechi biserici din București, mică și dosită de construcții, este situată în centrul orașului, pe un mic deal la care nu poți ajunge decât dacă urci pe câteva trepte din piatră.
Biserica Bucur este considerată cea mai veche ctitorie religioasă din Capitală. În urmă cu fix 600 de ani era înconjurată de pădure, astăzi este umbrită de blocuri de beton, moderne și sufocante.
„Io, Mircea I Basarab, Domnul Țării Românești, Duce al Făgărașului și biruitor al ținutului Dobrogei de peste Dunăre, la anul 6924 (1416) am zidit biserica de zid, în locul celei de lemn a lui Bucur, în pădure, pe movila de lângă Dâmbovița, cu hramul Sf. Atanasie și Chiril, unde am pus oasele morților căzuți în tabăra ce am avut cu turcii, la Giurgiu, iulie, 12.“ (G.I. Ionnescu – Gion: Istoria Bucureșcilor, 1899). Mărturia aflată în muzeul Bisericii Bucur a fost dovedită și de descoperirea în partea dinspre răsărit a colinei a unor oseminte deasupra cărora înaintașii noștri au așezat o cruce de lemn.
Așa începe istoria orașului București lângă malul râului Dâmbovița, la câteva zeci de metri de actualul pasaj Mărășești. Potrivit mărturiei atribuite lui Mircea I Basarab (cunoscut drept Mircea cel Bătrân), inițial Biserica Bucur era din lemn, situată pe o movilă împădurită și mult mai veche decât atestarea lăsată de Vlad Țepeș. Se știe că domnitorul face prima referire la București în 20 septembrie 1459, într-un document prin care Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
Rănile vechi ale bisericii, „vindecate“ în secolul XXI
Așadar, pisania bisericii, realizată la 1898 de preotul Grigorie Musceleanu și așezată între lespezile de piatră din biserică, menționează construirea, la 1416, de către domnitorul Mircea cel Batrân a primei biserici din zidărie, pe locul unei biserici mai vechi, din lemn.
Dar la nici două secole este distrusă în incendiul provocat de ostașii turci conduși de Sinan Pașa, în 1595.
Biserica a fost rezidită de către monahii Mănăstirii Radu-Vodă – aflată și astăzi peste drum de Biserica Bucur – peste fundațiile bisericii din 1416.
Iar trec secole peste ea și cu timpul ajunge într-o avansată stare de degradare. Este închisă la începutul secolului al XIX – lea, până la 24 iunie 1938, când Comisia Monumentelor Istorice încearcă o reabilitare.
Recent, în vara anului 2007, au fost începute ample lucrări de consolidare și restaurare a bisericii și a colinei pe care biserica este amplasată. Colina de aproape 7 metri înălțime se afla în pericol de prăbușire înspre răsărit (spre Splaiul Unirii) și s-a impus consolidarea ei.
S-au făcut 160 de foraje, în care au fost turnați 150 de piloni de beton armat, restul forajelor fiind umplute cu pietre pentru drenarea apelor pluviale. Pilonii, dispuși în grupuri de câte 16, din 10 în 10 metri pe toată întinderea colinei, au fost „legați“ în partea lor superioară (la aproximativ 90 cm sub nivelul pământului de pe colina bisericii) printr-o centură din beton.
Explicațiile detaliate ale amplei consolidări relevă faptul că însăși biserica a fost grav afectată, întrucât zidurile laterale s-au îndepărtat în partea lor superioară și au crăpat din cauza greutății turlei. În consecință, s-au impus alte foraje verticale, centuri orizontale de beton armat, injectarea crăpăturilor, subzidiri și refacerea turlei pe structură metalică.
S-au mai restaurat ușa din stejar sculptat de la intrare, stâlpii din interior, dar mai ales icoanele Catapetesmei (icoane a căror pictare s-a încheiat pe data de 8 februarie 1705). S-a încercat, astfel, readucerea acestui sfânt locaș de închinare, reprezentativ pentru rolul său în viața duhovnicească a bucureștenilor, la înfățișarea pe care a avut-o în vechime.
Capitala Țării Românești, după 200 de ani de la atestare
Întemeierea oraşului București s-a realizat, conform tradiţiei, în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alţii pescar, boier sau haiduc. Săpăturile arheologice au descoperit aici urme de existenţă încă din epoca paleolitică, dar şi obiecte aparţinând culturilor Dudeşti, Boian. Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti după 200 de ani de la atestare, în 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica. Iar peste alţi 200 de ani, în 1859, capitală a României, în timpul domnului Alexandru Ioan Cuza.
Biserica din lemn atribuită ciobanului Bucur devine treptat un site legendar, fiind refăcută de voievozii Țării Românești, și a fost nucleul în jurul căruia s-a construit în secole actuala capitală a României. Nicolae Iorga, în Istoria Bucureştilor, face propriile sale aprecieri față de așezarea geografică a orașului: „Odinioară, un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, de unde vin moşia lui şi coborâtorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur. Aici Dâmboviţa este largă şi pe vremuri ea făcea pe amândouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor. Nu este o singură înălţime, ci pe malul de sud mai multe dealuri se înşiră, de la al Radului Vodă până la al Spirii, al Mitropoliei şi la părţile ridate de către Cotroceni. Rezistenţa se putea face, prin urmare, din mai multe părţi, cum, în cursul timpului, lupte s-au şi dat pe aceste puncte mai înalte. Dar înfăţişarea acestor locuri mai avea o înlesnire pentru aceste scopuri defensive la Cotroceni, al cărui nume chiar înseamnă un loc unde se «cotroceşte» (n.r. – adăposteşte) cineva, era pădure. De jur-împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară şi din care şi până astăzi au rămas pâlcuri (…).
Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta şi în stânga, care formau prin ele însele o cingătoare defensivă pentru oraşul ce rămânea să se întemeieze şi pentru cetăţuile menite să-l apere“.
