Părinții plusează cu activități extrașcolare, iar profesorii se luptă cu programa încărcată. Și unii și alții se plâng de sistem și de realitatea socială, dar așteaptă de la copii performanțe în acest context. Rezultatul este o stare de oboseală și un sentiment de opoziție, chiar deznădejde a copilului în raport cu școala. Cum evităm suprasolicitarea?
*
Vreau un program la TV apăs pe telecomandă, doresc să aflu o distanță, descarc o aplicație, vreau să-mi îmbunătățesc performanțele la locul de muncă, mă autoperfecționez sau mă trimite compania la cursurile potrivite. Și cu copilul meu de ce nu merge așa? De ce nu obțin ceea ce vreau de la el? Ce „tastă“ apăs greșit din programul de „parenting“?
Sunt întrebări pe care le-am întâlnit la părinți în întâlniri individuale sau de grup. Și da, mă voi referi la programele de „parenting“ fabricate, pre-fabricate sau croite în serie. Uneori încurcă. Un mod de a fi părinte nu este o haină pe care o poartă o serie întreagă de părinți la fel. Sau o pot încerca până când văd că nu îi încape sau că e nevoie de o personalizare. Nu voi judeca ceea ce apare pe „piață“, nu acesta este obiectivul meu, însă pentru că în acest articol aleg un client este nevoie să fac referire și la ceea ce se găsește pe „piață“.
Clientul pe care îl aleg este unul minunat: copilul! Acesta este unic în felul său, are nevoile sale și viața sa. Da! Este un client minunat, de la care învățăm noi, părinții sau profesorii lui, adulții care îl însoțesc în viață. Învățăm cu condiția să vrem să învățăm!
Dar pentru a înțelege ceea ce are nevoie un copil e util să mă înțeleg mai întâi pe mine. Așa că următoarele rânduri sunt adresate părinților și profesorilor, având copiii în minte.
Ce rol am eu în viața copilului?
Sunt părinte? Am un rol pe viață și mai complex. Sunt profesor? Am un rol determinat și un obiectiv mai specific. Însă în ambele roluri, ceea ce văd important este cadrul! Cum se asigură interacțiunea cu copilul? În ambele roluri îi ofer prilej de învățare: despre el, despre el în raport cu ceilalți, despre viață și despre el în raport cu viața.
Când spun prilej de învățare – și mă refer la părinți – vreau să atrag atenția asupra unui fenomen pe care l-am remarcat mai ales în ciclul primar (pregătitoare-IV): nu mă refer la a face teme cu copilul.
Oameni dragi, am întâlnit mulți copii obosiți deja de școală încă de la începutul ei. Nu o spun cu critică îndreptată către părinți sau profesori, o spun ca un semnal către sistem și spun cum se vede dinspre copii și cum simt ei: „În pauze nu mă pot relaxa fiindcă este gălăgie și unii copii se împing, așa că prefer să rămân în bancă“; „Dar eu am făcut tema dată de doamna, de ce e nevoie să fac suplimentar? Îmi vine să plâng și mă simt trist(ă) – de ce să mai fac în plus, și dacă tot fac, de ce când vrea altcineva?“; „Nu e corect că la concursul acela am avut subiecte din ce nu am învățat și nu e corect că sunt comparat cu colegul meu… eu am înțeles singur(ă) unde am avut de îndreptat și eram obosit(ă) în acea zi“. Și exemplele pot continua.
Fără să supăr pe cineva, fiindcă este nevoie să vorbesc și despre after-school, dar am să menționez: da, am întâlnit copii suprasolicitați. Nu spun că toate after-school-urile sunt la fel sau că toate situațiile sunt la fel, dar vă invit, părinți și profesori, să verificați dacă nu cumva copilul se află într-una din următoarele situații: se trezește dimineața cu rutina de dimineață, odihnit sau obosit, depinde la ce oră s-a culcat seara, stă în mașină o vreme și asistă la corvoada din trafic și tot ce presupune ea, inclusiv starea părintelui care este la volan; ajunge la școală unde doamna este sau nu în formă pentru a susține o clasă cu „30+“ pentru că este o clasă pentru care părinții au „dat din coate“ ca să intre având în vedere că fac și naveta pentru a se afla acolo; orele se desfășoară după un cadru și o programă (am înțeles de la profesori că gradul de dificultate al programei a crescut față de ceea ce știam noi, cadrul de învățare este aproape similar, iar copiii sunt diferiți); în pauze nu se poate relaxa, apoi vine programul de after cu masă, teme, opționale etc. Referitor la programul de after cu doamna de la clasă, trebuie să știți că oricât de simpatică îi este copilului doamna învățătoare și oricât de mult diversifică programul, este vorba despre o autoritate față de care copilul este nevoit să-și adapteze comportamentul – noi am vrea să stăm cu șefii permanent opt ore la masă, în pauză, lângă caculator?
Ok, s-a terminat și programul de opt ore al copilului și pleacă iar prin trafic și uneori pe fugă fiindcă mai are de ajuns la engleză, karate sau clubul de matematică sau de verificat tema cu mama sau tata, obosiți și ei după o zi de muncă, trafic și griji adiacente realității sociale. Cum arată, deci, programul unui copil din ciclul primar? Nu este peste tot la fel și sunt puțini părinți care își permit alternativa „cheia de gât“, bona, bunica sau altele. Nu este la fel în toate situațiile, dar este în multe dintre ele.
Ping-pong între părinți și profesori
Pe fondul acesta se creează un ping-pong tacit între părinți și profesori.
– Profesorii spun: „Părinții din ziua de azi nu mai au timp pentru copii sau stau cu telefonul în mână și le spun copiilor să nu stea, dar nu pot să le spun în față din diverse motive…“. Da, dar nu asta își doresc în multe situații. Sunt mulți părinți care conștientizează că e nevoie de prezența lor mai mult în viața copiilor, dar timpul lor este amanetat către bancă și companiile care i-au angajat.
– Părinții spun: „Programa asta și sistemul de azi nu ajută copilul să-și dezvolte competențele de care văd eu că are nevoie, dar nu îi spun doamnei ce mă deranjează că rămâne cu copilul în clasă și mai bine îl duc în multe locuri și la multe activități, ca să știe de toate“. Da, dar nici profesorii nu își doresc asta în multe situații. Cunosc oameni devotați meseriei și descurajați de sistem și de cadrul de funcționare sau care știu cum să se descurce în relație cu copiii, dar simt relația cu părinții foarte dificilă.
Între o generație și alta de părinți se schimbă frecvent modul în care aceștia se raportează la rolul de profesor și mai e nevoie și de o abordare diferită a adulților.
Evident, sunt și alte declarații în acest ping-pong tacit, dar acestea sunt două teme care fac copiii să simtă oboseala direct sau indirect. Mai știți cine am zis că este clientul articolului, da? Copilul!
Înainte de a achiziționa programe de „parenting“, nu spun că unele nu sunt bune sau că nu sunt bune într-un anume procent, e nevoie să mă uit întâi la rolul de părinte! Și aici scot puțin profesorii din context pentru că tot părintele alege profesorul ca „furnizor de servicii“. Da, poate că lumea modernă mă face să cred ca e nevoie să fiu „full-option“, să găsesc butoane pentru toate și să cred că stă în puterea mea să fac un CV copilului sau să-i reglez un set de comportamente. Nimeni nu spune că această mentalitate de părinte este venită dintr-o rea intenție, ba dimpotrivă, gândindu-mă la consumul de energie, cred că este clădită pe o dorință de „a ști de toate“.
În primul rând, văd important și sănătos ca unui copil, eu părinte, să îi dau ocazia să simtă ce se întâmplă cu el, să-i dau spațiu să spună „stop“ și să știe de ce spune, să îi dau spațiu să-și facă singur o agendă în relație cu școala și să-și asume consecințele, să-i dau spațiu și să-i ofer prilejul de a mă vedea cum gestionez situații și cum mă bucur de munca mea.
Dacă noi, adulții, părinți și profesori, ne plângem constant de muncă, de țară și de sistem, tot noi cerem de la copiii noștri performanțe într-un astfel de sistem? Nu pledez pentru a nu mai face nimic, dar este important dacă sunt părintele unui copil din ciclul primar să mă întreb care este obiectivul acestei etape? Cunosc învățători care au o abordare mai relaxată și învățători care caută performanțe. Eu ce vreau de la furnizorul de servicii numit școală? Să am un copil cu performanțe pe termen scurt, dar foarte obosit, care privește școala ca pe o corvoadă sau un copil care merge cu drag la școală și va avea șansa să-și aleagă în timp către ce vrea să performeze, dar fără riscul de a-și afecta motivația către învățare, ba chiar, la modul cel mai asumat o spun, sănătatea.
Deci, înainte de a întreba pe care „tastă“ apăs greșit din „meniul de parenting“ e nevoie să mă uit către mine ca om, către rolul de părinte și chiar să-mi adresez întrebări constant fiindcă „ne ia valul“ comercial sau social: ce are nevoie copilul cu adevărat, ce simte și cum se simte, ce câștig și ce pierd dacă aleg acest program pe termen scurt, mediu și lung pentru că dacă am acum o cantitate de energie de investit și un copil aflat la o vârstă la care mai acceptă niște constrângeri, în același timp am un viitor adolescent pentru care eu mi-aș mai doza din energie și aș ieși acum mai des în parc la soare și atât.
CV
Nicoleta Larisa Albert este psiholog, psihoterapeut în formare în psihodramă clasică, președinta Proacta Edu, organizație ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor prin sprijinirea familiei, învățământului și a cadrelor didactice. Unul dintre obiective este de a oferi cursuri acreditate de dezvoltare personală și formare a cadrelor didactice.
Nicoleta are o experiență vastă în lucrul cu părinții, scrie la www.nicoletalarisa.ro și este mamă a patru copii cu vârste între 2 și 20 de ani.
