Cei care militează pentru redefinirea căsătoriei împrumută de la instituția pe care vor să o distrugă tocmai standardele legale și istorice care îi sunt asociate.
Suntem familiarizați, din nefericire, cu dreptul constituțional al mamelor din Statele Unite de a se descotorosi de copiii lor înainte de naștere. Acum, în atenția noastră apare dreptul oricărei persoane adulte de a prelua posesia copiilor altora și de a avea autoritate asupra lor. Însemnătatea și consecințele acestui fenomen merită analizate mai profund decât au fost deja până în clipa de față. Cei care contrazic principiile fundamentale ale creației tind să oscileze între a denigra realitatea pe care o contestă și a depinde chiar ei de ea.
După ce în cauza Obergefell contra Hodges au cerut Curții Supreme americane să declare căsătoria ca fiind nu despre copii sau despre unirea dintre soț și soție în scopul procreării, ci despre parteneriatul bazat pe afecțiune dintre doi adulți și despre respectarea demnității acestora din partea guvernului, persoanele din cadrul parteneriatelor de același sex, care au primit și ele titlul de căsătorii, pretind acum să aibă acces la copii – pentru că sunt căsătorite. Dat fiind că în mod tradițional legea pornea de la premisa că un copil născut de o soție era copilul soțului acesteia, legea se vede acum obligată să-l sau s-o recunoască pe partenerul / partenera unei mame ca fiind celălalt „părinte” al copilului. Astfel, cei care militează pentru redefinirea căsătoriei împrumută de la instituția pe care tocmai au distrus-o standardele legale și istorice care îi sunt asociate – ca și cum acestea ar putea supraviețui după dispariția sursei lor și ar putea fi transferate cu sens în cadrul relațiilor între persoane de același sex.
Un caz reprezentativ este Pavan contra Smith, judecat de Curtea Supremă chiar vara trecută (n.r.: 26 iunie 2017). În cadrul procesului, două cupluri formate din femei care aveau o relație cu statut de căsătorie au dat în judecată Statul Arkansas. Cele două cupluri cereau ca pe certificatul de naștere al copilului născut de una dintre femei să apară automat numele ambelor femei din relație. Bineînțeles, statul înscrisese pe certificatul de naștere numele mamei. Partenera mamei, deși nu se afla într-o relație de rudenie cu copilul, a cerut ca și numele ei să figureze pe documentul cu pricina. Acuzarea și-a susținut cauza invocând faptul că Obergefell implică modificarea completă a acestei politici.
Într-adevăr, în cazul Obergefell Curtea a declarat că „de-a lungul istoriei, căsătoria a reprezentat fundamentul pentru extinderea drepturilor, beneficiilor și răspunderii guvernamentale ale cetățenilor”, incluzând și „certificatele de naștere” în lista prin care și-a argumentat decizia. Însă nu despre asta este vorba. În cazul Obergefell, Curtea era menită să răstoarne exact semnificația căsătoriei „de-a lungul istoriei”. Revizuirea căsătoriei după Obergefell a rupt legătura dintre căsătorie și politica tradițională cu privire la certificatele de naștere.
„De-a lungul istoriei”, politicile de stat cu siguranță nu au prevăzut înscrierea automată pe certificatele de naștere a numelor persoanelor care nu au categoric vreo legătură cu nou-născutul. De-a lungul istoriei nici nu au fost emise certificate de naștere care să arate că un copil ar avea două mame și nici un tată sau doi tați și nici o mamă. În cazul Obergefell, când Curtea a sugerat că există o legătură tradițională între căsătorie și certificatele de naștere, tradiția la care se referea era premisa legală conform căreia soțul este tatăl copilului născut de soție, fapt documentat și în actul care dovedește nașterea copilului.
Odată cu rescrierea definiției căsătoriei, capacitatea de procreare nu mai reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale acesteia
Din pricină că Obergefell a redefinit căsătoria ca fiind un parteneriat între doi oameni, nu o unire complementară între soț și soție, caracterul relației din cadrul căsătoriei trebuie redefinit la rândul lui, inclusiv în privința punctelor de angajament reciproc care există acum între persoanele de același sex dintr-o relație. Practic, Obergefell spune că din definiția căsătoriei trebuie anulate toate elementele care nu pot descrie cupluri de persoane de același sex. Capacitatea de procreare care există în unirea dintre un bărbat și o femeie trebuie regândită ca fiind pur accidentală (în ciuda faptului că, statistic vorbind, este foarte frecventă). Ea nu mai reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei.
Astfel, politicile tradiționale în privința paternității, a legitimității și a emiterii certificatelor de naștere – care depind la nivel conceptual de „căsătoria de dinainte de redefinire” – sunt anacronisme care se distanțează în mod corect și justificat de căsătoria legală în forma ei reconcepută. A păstra aceste politici ar însemna a păstra semnificația legală a unor elemente din cadrul căsătoriei pe care cuplurile de persoane de același sex nu le pot îndeplini.
Prin urmare, există două variante logice de răspuns la pretențiile partenerilor de același sex de a căpăta automat statutul de părinte. Fie politicile care privesc paternitatea, legitimitatea și certificatele de naștere și care derivă din relația soț-soție sunt eliminate din căsnicia ca atare, fie aceste politici tradiționale sunt reconstruite ca să slujească unui alt scop. De exemplu, în loc de certificate de naștere care atestă descendența naturală a copilului și legătura dintre mama lui și tatăl lui, noul lor scop ar putea deveni unul strict formal, de recompensare a adulților de același sex care au o relație, atestând premiul pe care îl reprezintă custodia copilului – fără a se mai lua în calcul faptul că relația lor oficială nu este de natura uneia care ar putea aduce pe lume respectivul copil.
În ambele variante, pretenția acuzației la „egalitate” în privința dreptului constituțional de a avea acces la copii ar trebui să nu stea în picioare. În primul caz, dacă politicile tradiționale sunt disociate de căsnicie înseamnă că nu mai pot fi considerate ca decurgând din ea. În al doilea caz, dacă politicile sunt păstrate ca nume, dar sunt reformulate, ele nu mai sunt politicile pe care Statele le-au asociat căsniciei „de-a lungul istoriei”. Nu mai au nici o asociere tradițională cu instituția matrimonială care să le recomande ca precedent pentru îndeplinirea acestor cereri.
Redefinirea căsătoriei are ca menire și distrugerea încrederii în instituția paternă, și repudierea ei
Prin urmare, părțile litigante se află în fața unui truc lingvistic: „paternitatea” și „certificatul de naștere” au fost asociate tradițional cu „relația matrimonială”, așadar noile politici care își însușesc aceste denumiri învechite trebuie preluate la rândul lor. Este demn de remarcat faptul că această momeală înșelătoare a fost acceptată și recompensată cu bună-credință de tribunalele și agențiile din Statele Unite.
Însă, când tribunalele impun reconstruirea „neutră din punct de vedere genetic” a prezumției de paternitate, ele nu fac altceva decât să-i răpească semnificația, așteptându-se totodată ca ea să funcționeze conform tradiției. Aceste tribunale iau o politică fundamentată în realitatea fiziologică și înscrisă ca atare în lege – care discerne și atribuie statutul și autoritatea parentală strict conform legăturii naturale dintre instituția Tatălui, a Mamei și a Copilului – și separă această politică de calitatea ontologică a relației care a justificat-o dintotdeauna. Însă tribunalele continuă să o folosească de parcă învelișul gol pe dinăuntru ar putea deveni fundament în baza căruia să confere unui adult autoritatea de a avea un copil față de care adultul nu are nici un grad de rudenie și de a-i influența creșterea.
Manevra este exasperant de echivocă. La fel de condamnabilă este și dubla măsură pe care o folosesc susținătorii ei, care fac analogia dintre relațiile între persoane de același sex și unirea dintre mamă și tată. Dacă relația naturală mamă-tată-copil este lipsită de importanță (acuzația din cazul Pavan descrie rațiunea procreării ca fiind „specioasă”), atunci la fel de lipsit de importanță este și modelul cuplurilor de persoane de același sex, care cer să aibă parte de tratament similar pornind de la o analogie cu modelul tradițional.
Această mișcare distructivă are ca menire și distrugerea încrederii în instituția paternă, și repudierea ei. Paternitatea tradițională avea ca scop identificarea tatălui. Nu se aplica deloc femeilor, a căror calitate de mame era demonstrată de faptul că ele nășteau copiii. Paternitatea nu li se poate oferi nici bărbaților care se află în relații cu alți bărbați, întrucât traiul lor nu are nici o legătură cu capacitatea de a procrea. În plus, din moment ce paternitatea era fondată pe fapte biologice demonstrabile, putea fi atacată prin dovezi biologice.
Copiii au ajuns simple accesorii care decurg din starea civilă a părinților
În realitate, susținătorii familiei redefinite nu scandează nici pentru reperul biologic al paternității, nici pentru prezumția ei atacabilă. În schimb, ei cer ca „paternitatea” fizică să fie transformată într-un statut legal de „părinte” neutru ca gen, iar „prezumția atacabilă” să fie înlocuită de „dovezi de necontestat”. Pe scurt, ei vor ca orice adult care ia în custodie copilul altcuiva cu scopul de a-și îmbunătăți condiția incompatibilă cu cea de părinte, dar legală în mod artificial – aceea de soț sau soție de același sex – să primească oricând, la cerere, statutul de părinte neutru din punct de vedere sexual. Howard Brill, președintele Curții Supreme din Arkansas, a declarat cu candoare că „dreptul la un certificat de naștere decurge din dreptul la un certificat de căsătorie.“ Copiii sunt acum accesorii care decurg din starea civilă a părinților.
Este o minciună tare ciudată aceea în care statul emite un certificat de naștere în care declară că un copil are două mame și nici un tată. Este o minciună pe care toată lumea o recunoaște ca atare. Însă faptul că nimeni nu se lasă păcălit nu micșorează pagubele. Când o astfel de minciună rezistă ca politică oficială a Guvernului, ea convinge comunitatea că subiectul în legătură cu care minte este irelevant pentru public. Minciuna se transformă în adevăr legal, care aduce cu sine autoritatea sistemului și forță de atracție. În plus, minciuna se înrădăcinează în actele care atestă starea civilă și copilul este împiedicat să-și afle descendența. Această disponibilitate de a satisface pretențiile adulților prin sacrificarea dreptului copiilor de a-și cunoaște identitatea reprezintă ceea ce Rabbi Giles Bernheim a numit „încrucișarea ireversibilă a arborilor genealogici”.
Și în acest caz este vorba de mai mult decât de o privare individuală de la un drept: este vorba despre o repudiere publică a legăturilor familiale naturale.
Evoluția tehnologiilor reproductive și morala tot mai laxă au separat uniunea sexuală de reproducere și au încurajat redefinirea căsătoriei
Ajungem astfel la combinația dintre evoluția tehnologiei și morala tot mai laxă în privința tehnicilor de reproducere asistată. Aceste tehnici au făcut ca unirea sexuală să nu mai fie necesară sau (mai rău) relevantă la nivel conceptual pentru reproducere – este o schimbare fundamentală care înlesnește redefinirea căsătoriei. Numărul tot mai mare de concesii legale făcute în direcția acestor tehnici a îngreunat sarcina de a stabili pe cale logică cine este copilul cui. Astfel, în cazul Pavan, deschiderea pe care a exploatat-o acuzația a fost faptul că legile statului Arkansas prevăd o mică excepție în privința regulilor de acordare a paternității biologice: statul îi recunoaște calitatea de tată soțului unei soții al cărei copil a fost conceput prin inseminare cu material genetic de la un donator anonim. Din moment ce femeile care au născut în cazul Pavan fuseseră și ele inseminate cu spermă de la donatori, partenerele lor de sex feminin au pretins acordarea unui titlu de paternitate desexualizată (sub denumirea neutră de „părinte”).
Însă reglementările fac diferența între cuplurile formate din persoane de același sex și căsniciile soț-soție chiar și în acest context compromis. Deși nepotrivit, faptul că statul Arkansas permite în mod explicit inseminarea artificială poate fi interpretat ca o concesie mai curând decât un sprijin în ceea ce privește inseminarea extraconjugală. Invadarea căsniciei de către tatăl din afara ei ar putea fi oprită dacă legea ar susține public (prin definirea clară a paternității) idealul fidelității conjugale și statutul de tată care îi revine în deplinătate soțului, chiar dacă realitățile private l-ar contrazice. Însă în contextul unui cuplu format din femei legea comunică exact opusul. Faptul că un astfel de cuplu are dreptul la un copil dă un mesaj puternic în care funcția tatălui este denigrată, iar intervenția unei a treia persoane în relație este acceptată. Acest mesaj contrazice criteriile care stau la baza standardului excepțional pe care vor să îl reformeze ca să includă și cazul lor.
Redefinirea căsătoriei elimină complementaritatea între sexe și legătura instituțională dintre mamă, tată și copil
Până la urmă, poate că Obergefell a reușit să interzică astfel de diferențieri legale fundamentate direct sau indirect pe modelul procreator. Curtea Supremă a redefinit căsătoria ca să elimine complementaritatea între sexe și legătura instituțională dintre mamă, tată și copil, astfel că avem motive să ne îndoim că acestor legături naturale li se mai dă importanță legală în vreun context. Esențial nu este să știm ce trăsături ale căsniciei a șters Curtea Supremă, ci să recunoaștem ce a anulat: instituția publică, paradigmatică și arhetipală care reprezintă natura umană în înțelegerea legii. Din moment ce Curtea Supremă a anulat nevoia de înrudire din familia conjugală (terenul vital al înrudirii), nu ar fi coerent din partea ei să permită supraviețuirea acestei norme în vreun alt context.
Dacă legile privind certificatele de naștere au ca prioritate înregistrarea genealogiei înaintea înregistrării relațiilor funcțional-adoptive, ele sfidează modelul antropologic pe care îl predică și pe care se bazează Obergefell. Legile care situează identitatea copilului într-o descendență ereditară conferă valoare legală unui element din realitate la care cuplurile de persoane de același sex nu au nici un fel de acces. Este demnă de remarcat, atunci, decizia Curții Supreme din cazul Pavan, conformă căreia statul Arkansas trebuia să renunțe la reglementările în acest sens – cel puțin, în forma pe care o aveau atunci.
Provocarea cea mai alarmantă ridicată de Dreptul modern în acest domeniu este faptul că acesta neagă elementele stabile sau dreptul consacrat. În loc de asta, legile prind formă în cadrul unui proces evolutiv condus de negocieri la nivel înalt, făcute în termeni care subliniază fără încetare contingența și caracterul provizoriu al elementelor determinate. Orice potențiale obstacole în calea redefinirii familiei sunt nesigure și vulnerabile în fața combinației dintre interpretări legale – recunoaștem – ingenioase și logica principiilor aruncate asupra noastră. De vreme ce aceste principii pun preț pe dreptul adulților de a alege și pe rolul lor funcțional, nu pe legăturile de sânge, ele le permit legiuitorilor să facă experimente pe instituția familiei și să se supună gamei largi de inovații funcționale pe care adulții pot acum să le aleagă.
Cu toate acestea, disputa rămâne nesoluționată, ceea ce înseamnă că teritoriul legal este contestat încă. Curtea Supremă nu și-a îndreptat atenția nici în cazul Obergefell și nici în cazul Pavan asupra semnificației și consecințelor distrugătoare ale echivalării statutului biologic de mamă sau tată cu relațiile funcționale dintre adulți și copiii altcuiva. Curtea nici nu a recunoscut ciocnirea ideologică dintre un model pentru care biologia este irelevantă și nenumăratele modele tradiționale de relații domestice. Dată fiind tăcerea Curții Supreme în ceea ce privește controversele imense ridicate de nerecunoașterea celor de mai sus (o temă pentru un alt eseu), deocamdată nu se justifică să tragem concluzia că hotărârile ei au ca scop distrugerea legală a semnificației descendenței și legăturilor naturale părinte-copil, cu toate profunzimile lor. Chiar dacă statele s-ar putea vedea uneori nevoite să pivoteze din punct de vedere legal, ele au în continuare motive întemeiate să păstreze cu tărie reglementările naturale tradiționale în ceea ce privește familia – și ar trebui să o facă.
Conservarea căsătoriei bărbat-femeie este indispensabilă pentru supraviețuirea identității omenești și a societății
Unicitatea, rodnicia, eleganța funcțională, logica relației și valoarea socială a căsniciei dintre soț și soție sunt mărturii ale înțelesului și scopului ei. Conservarea ei ca instituție în cadrul legilor și al societății este indispensabilă pentru conservarea identității omenești individuale și familiale. Putem suprima acest adevăr în această epocă a neînțelegerii în care trăim, dar avem oricând exemple vizibile care să ne contrazică. Să sperăm că nu va fi nevoie de evenimente tragice pentru ca acest adevăr să fie din nou conștientizat ca atare. Însă dacă va fi nevoie de ele, claritatea rămasă în urma tragediilor ar putea fi un dar pentru generațiile viitoare, care vor avea posibilitatea să privească în urmă și să învețe dintr-un exemplu distructiv.
Traducere și adaptare de Bogdan Stanciu după „OBERGEFELL AND THE RIGHT TO OTHER PEOPLE’S CHILDREN” publicat la FirstThings.com. Intertitlurile și sublinierile aparțin traducătorului.
