Reintroducerea admiterii la colegiile naționale, așa cum prevede proiectul Legii învățământului preuniversitar, ar înlocui o repartizare corectă a elevilor în licee, cum se realizează prin Evaluarea Națională, apreciază fostul ministru al Educației Ecaterina Andronescu.
RL: Cum vedeți proiectele noilor legi ale Educației?
Ecaterina Andronescu: În primul rând, m-aș uita la sistemul de învățământ. Suntem în perioada postpandemică și cred că Educația a fost principala victimă a pandemiei. Și când spun acest lucru, mă gândesc la cei aproape un milion de elevi care timp de circa doi ani de zile n-au avut niciun contact cu școala. Și atunci suntem într-o situație în care polarizarea sistemului de învățământ este excesivă după perioada pandemică. Ea exista oricum și înainte de pandemie, dar după pandemie, discrepanțele dintre școlile care au avut continuitate chiar și așa, în sistemul online și cele are n-au avut deloc contact cu copiii în această perioadă, este evident, au crescut foarte mult. Și atunci, m-aș fi așteptat – și poate că totuși se va întâmpla până la urmă – ca într-un preambul la lege să se găsească și să se precizeze și prin lege soluțiile pentru a încerca să diminuăm pierderile, să le minimizăm. Ele sunt uriașe. Dacă o să căutați un document al OECD-ului care făcea evaluarea pierderilor pe sistemul american de învățământ, unde cursurile au fost suspendate o perioadă mai scurtă de timp, o să vedeți că pentru Statele Unite, OECED-ul spune că pierderile sunt de circa 15 mii de miliarde de dolari. 60% din bugetul Statelor Unite pe 2020. Sumele mi s-au părut absolut colosale. De unde rezultă aceste pierderi? Din lipsa formării competențelor, abilităților, aptitudinilor, atitudinilor, prin școală. Că până la urmă, acesta este rolul școlii. Deci asta aș spune eu că ar trebui, în primul rând.
Apoi, dacă vrem să avem o lege nouă, atunci sigur că ar fi trebuit cumva să centrăm – ceea ce n-am văzut decât într-o oarecare măsură – să centrăm pe rolul pe care școala îl are și pe care trebuie să și-l asume și în continuare. La ce mă refer? Școala este principala instituție ca să nu spun chiar singura, dar este în orice caz principala instituție care are un rol cultural, de a forma și a transmite valori, de a păstra tradițiile unui neam și de a ancora cultura care se formează în prezent în aceste tradiții. Apoi, școala are un extraordinar de important rol economic, pentru că ea este generatoare de prosperitate economică prin ceea ce formeză, prin profesiile pe care le generează și care, pe de o parte trebuie să asigure și prosperitatea individului, dar, în egală măsură, și să răspundă comenzilor sociale, atât în comunități, cât și să spunem, la nivel național. Școala are apoi un rol social. Școala, prin modul în care transmite pricipalele valori, prin modul în care formează profesiile necesare în societate contribuie la dezvoltarea socială, la dezvoltarea unor relații interumane și de ce nu, la stabilirea unui echilibru în societate. Pentru că, dacă părinții sunt mulțumiți de școală, atunci fără îndoială, societatea în asamblul său este mai echilibrată, după opinia mea.
Nu în ultimul rând, școala are un rol esențial în dezvoltarea personală. Ce înseamnă asta? Cum mă formează pe mine, în așa fel încât să încerc să devin cea mai bună variantă a mea? Cum are grijă ca acest nivel la care școala m-a adus, să pot prin deprinderile pe care mi le-a format, să pot în continuare să mă păstrez ca cea mai bună variantă a mea sau de ce nu, să devin chiar mai bun decât varianta educată prin școală? Educația nu se face numai prin școală. Prin școală transmiți ceea ce numim generic educația formală. Ea este instituționalizată, ea se face prin programe care sunt prevăzute în legislație și care sigur, presupun toate aceste lucruri, presupun niște reguli bine stabilite și care se și transmit prin lege și fără îndoială și se pot schimba prin lege în ideea în care strategia de modernizare vizează aceste schimbări. Dar deopotrivă, vorbim și de educția informală și de educația nonformală. Aceste două componente – educația informală, ceea ce poate să facă individul cu ajutorul familiei lui, cu modul în care se relaționează cu alți membri ai societății chiar de la vârste foarte mici și educația nonformală, adică ce reușește să facă el suplimentar, prin acceptarea unor programe care se potrivesc personalității lui și care înseamnă tot atâtea acumulări, cred că prin lege cumva ar trebui găsită intersecția dintre aceste trei tipuri de educație: formală, nonformală și informală. M-am uitat evident în lege. Sunt multe lucruri. Nu cred că e cazul acum să disecăm toate. Dar câteva aspecte aș menționa: cele care mi s-au părut mie importante și pentru care aș fi văzut puțin diferit față de ceea ce am găsit în lege.
A fost în dezbatere publică subiectul acesta legat de colegiile naționale. Dacă ele să dea admitere separat de evaluarea națională și de repartizarea computerizată sau nu. Sigur că ne putem uita ce s-a întâmplat în cei 23 de ani de când se dă admiterea computerizată. Practic, acest mod de a face evaluarea la nivel național, prin ceea ce se cheamă chiar examen de evaluare națională și de a avea rezultatele acestui examen în care pot să intre, sigur ca anumită pondere, și rezultatele din timpul claselor de gimnaziu. N-aș opta să nu ținem deloc seama de aceste rezultate, pentru că la urma urmei, elevii trebuie motivați și pentru formarea unei culturi generale, nu numai pe orientarea spre examenele care compun evaluarea națională. Acest sistem de repartizare n-a produs derapaje. S-a ferit sistemul de învățământ de posibilitatea de a avea dezbateri publice și de ce nu, stări de nemulțumire socială, pentru modul în care nu ar fi respectate rezultatele examenului și modul în care aceste examene se susțin, mod unitar în care aceste examene se susțin la nivel național. Și atunci sigur, după opinia mea, există diferențe majore le-aș numi chiar, între ceea ce numim școlile cu performanță, și aș include aici colegiile naționale și cele care dau performanțe mai slabe sau n-au deloc performanță. Și aș încerca să fac prin lege, distincția aceasta. Și școlilor performante le-aș da mai multă autonomie, dar nu să dea acest examen. Adică nu cred că autonomia lor ar trebui neapărat rezumată în acceptrea de a da examen de admitere. Mai degrabă văd o autonomie care să le permită să aibă propria lor cartă, așa cum au universitățile, să-și dezvolte personalitatea, pentru că eu nu cred într-o lege care uniformizează, ci dimpotrivă, o lege care să stimulează instituțiile să se dezvolte, să crească, să aibă dreptul să realizeze consorții pentru a transfera cultura instituțională a performanței pe care deja o au înrădăcinată, de ce nu, să decidă proporția pe care eu o văd, dar nu este neapărat bătut în cuie, să decidă cel puțin în proporție de 50% curriculumul, în așa fel încât să existe o mai mare compatibilitate între ce așteaptă elevii performanți care s-au înscris în aceste colegii și ceea ce poate să spunem, la nivel național, să asigurăm printr-un curriculum național care să fie identic peste tot. Apoi, aș vedea ca aceste colegii, prin lege chiar, să fie stimulate să inoveze și să găsească metode pedagogice de a se adapta la generația din bănci. Generația de astăzi din școli este total diferită, aș îndrăzni să spun față de generația de acum 10 ani, 15 ani sau 20 de ani. Și atunci școala trebuie să fie și ea într-o permanentă dinamică, în așa fel încât între așteptările și personalitatea fiecărei generații și oferta școlii să nu existe discrepanțe, ci dimpotrivă, școala cumva, într-o dinamică absolut normală, să se adapteze și să răspundă cerințelor acestei generații.
Am avut admitere la colegii și în perioada comunistă. Se ajunsese la situația în care se știau cei mai mulți elevi admiși. Vrem să ne întoarcem la acea situație?
De ceea vă spun că acest examen de evaluare națională și repartizarea computerizată care are două atuuri importante medie: media – nu poate niciodată un elev să intre într-o școală cu o anumită medie, înaintea celui cu o medie mai mare decât el. Respectul față de rezultatele copiilor cred că a făcut din această repartizare computerizată o cale foarte bună pentru a păstra corectitudinea în școală și în modul în care sunt repartizați copiii. Și pe de altă parte, dacă ne mai uităm la ce s-a întâmplat cu colegiile naționale înainte să luăm acest segment, o să constatați că în 20 de ani ele au adunat din localitățile în care funcționează, cei mai buni elevi. Păi dau un singur exemplu: Colegiul Național ,,Sfântul Sava” din București a avut un an sau chiar mai mulți, în care ultima medie a fost 9,90. De unde să ia copii mai buni decât cei pe care i-a primit prin repartizarea computerizată? De aceea personal nu înțeleg care este bătălia pentru acest examen de admitere în situația în care de douăzeci și ceva de ani aceste colegii adună cei mai buni elevi din fiecare promoție. De asta am ridicat această problemă. Aș mai adăuga aici. Colegiilor naționale le-aș pune prin lege și o modalitate de a-și alege directorul direct, prin consiliul profesoral. Consiliul profesoral este responsabil și pe baza unui proiect managerial poate să decidă cine este directorul care duce școala cu performanță, în ideea în care își menține performanța sau chiar o crește și de ce nu, aș folosi acest prilej de a încerca în consiliile de administrație ale acestor colegii, ponderea elevilor chiar să crească până la 20-25%. Mai ales vorbesc de elevii din clasele mari, X, XI, XII, când ei încep să știe ce vor și sigur cred că învață să facă și dialogul cu cei care le sunt profesori în școala respectivă și într-un fel să crească compatibilitatea dintre așteptările elevilor și ce oferă școala.
Ce părere aveți de regândirea examenelor naționale?
Prima observație este legată de limba română. Dacă vă uitați la toate țările din UE sau nu numai, limba oficială a statului respectiv are un statut special. Nu se poate să nu existe la examenul de bacalaureat un examen de limba română. Nu cred că este ceea ce trebuie noi să facem. Și tot respectul pentru minoritarii din România care au impus limba maternă. Nu putem să renunțăm la limba oficială în a o așeza pe podium, așa cum fac toate popoarele lumii. Asta e prima observație.
Apoi, a doua observație se leagă de faptul că este gândit un examen care să fie un melanj din mai multe discipline. Dar până nu faci o predare interdisciplinară în care eventual să ai o continuitate între cunoștințele de la fizică, chimie și biologie sau domeniul științelor luate în ansamblul lor, apoi științele socio-umane ș.a.m.d., nu poți să te duci să dai examen în care aduni toate disciplinele fără să fi făcut o predare. Altfel, dacă examenul este gândit ca în final o probă să reprezinte subiecte din matematică, subiecte din fizică, din chimie ș.a.m.d., asta nu se cheamă că este cumva în sprijinul elevului sau în sprijinul modului în care gândesc eu evaluarea care nu înseamnă un concurs. Examenul de bacalaureat nu este un concurs. Este mai degrabă un examen al maturității celui care termină liceul. N-am văzut – am văzut, dar din păcate într-o prea mică măsură – pus accentul pe formarea profesorilor. Ai o strategie pentru învățământ? Primul lucru pe care trebuie să-l faci pentru ca acea strategie să poată fi aplicată este să-i formezi pe profesori. Am văzut centrul acela național de carieră didactică, eu i-aș spune de formare diactică, mi se pare că acest lucru este important și care trebuie să se interconecteze cu toate casele corpului didactic din județe. În fiecare județ există o casă a corpului didactic. Și acestor case ale corpului didactic trebuie să le acordăm și dreptul, dar și sarcina, obligația de a trece prin programe de formare pe toți profesorii din județul respectiv.
Apoi, trăim în epoca de după doi ani în care am fost în online. Eu cred că aceste procese, aceste programe de formare nu trebuie neapărat să-i deplaseze pe profesorii de la Botoșani, la București sau de la Oradea, la București, ci dimpotrivă, trebuie să fie în acest program conectate și universitățile și mers, atins pe formarea continuă a profesorilor în această formulă online, care îndeplinește cel puțin două criterii: pe de o parte profesorii fac exercițiul acesta al online-ului, pentru că după doi ani de pandemie, doi ani de stat în online eu cred că o analiză sociologică, pedagogică, psihologică, cum vreți dumneavoastră ar trebui să avem într-un document care să pună în valoare și lucrurile rele pe care le-a avut online-ul, dar și părțile pozitive. Din punctul meu de vedere, a crescut capacitatea celor școliți de a-și autogestiona programul. E un lucru de care trebuie să ținem seama în programele viitoare. Dar a crescut gradul lor de autonomie. Poate trebuie să folosim acest lucru. În același timp, foarte mulți dintre profesori, nu spun toți, au făcut eforturi extraordinar de mari de a se adapta acestui stil de predare. Și atunci trebuie să vedem ce anume putem să comutăm pe digital, pe online și ce anume trebuie neapărat să discutăm față în față și sigur să transmitem. Pentru că școala nu transmite numai cunoaștere, ea are o mulțime de roluri pe care vi le-am spus. Rolul profesorului nu este numai acela de a transmite cunoștințele, ci e mult mai complex. El este și un model, el este și un mentor pentru cei care sunt în școală ș.a.m.d.
An de an vedem cum la titularizare e o bătălie foarte mare pe posturile vacante de la licee mari, iar la liceele tehnologice și mai ales în mediul rural nu sunt candidați pentru acele locuri și avem în continuare suplinitori. Merg profesori care au obținut la titularizare note foarte mici. Noua lege pare că nu rezolvă această problemă, eu spun esențială a învățământului românesc, mai ales că pune accentul pe dezvoltarea colegiilor.
De acord cu dumneavoastră. Acum, dacă ne uităm la cei care au reușit să transforme învățământul lor într-o formă mai performantă?! Și foarte mulți dau exemplul acesta al Finlandei. Finlanda a făcut următorul lucru: s-a ocupat foarte mult de profesori și de formarea lor și de salarile lor, pentru că în felul acesta sistemul a devenit mai atractiv pentru cei mai performanți din fiecare generație. Și eu cred că cu aceste lucruri trebuie să începem și noi. Finlandezii au început chiar printr-o formare extrem de atent pregătită și de asemenea îndeplinită cu foarte multă rigoare, formarea celor care încep ciclul primar. Acolo au crescut foarte mult salariile pentru că este cunoscut rolul învățătorului în viața fiecăruia dintre noi. Ce rol a jucat învățătorul și cât de mult a dat el direcția evoluției noastre?! De acolo au început finlandezii. Apoi, fără îndoială, că și profesorii din celelalte cicluri sunt extraordinar de importanți. Păi în 30 de ani ce am constatat?! Profesorii au fost întotdeauna uitați la a fi încurajați și prin resursele financiare pe care le primesc prin salarii, rolul lor social a fost din păcate diminuat, respectul pe care societatea trebuie să-l acorde profesorilor, de asemenea. Profesorii sunt formatorii națiunii. N-ai cum să nu recunoști lucrul acesta. Și vă rog să mă credeți că nu vorbesc prin prisma profesorului care sunt, ci pur și simplu, uitându-mă la celelalte țări, cum își tratează dascălii. Cred că respectul față de dascăl și statutul dascălului este extraordinar de important în a asigura un învățământ perfomant, și trebuie mai bine articulat statutul personalului didactic din acest punct de vedere. Nu neapărat mă gândesc la cariera mea individuală, ci mă gândesc cum sunt eu format în așa fel încât să am empatie față de cei din bănci, să fie școala ca o poveste, și să poată ei să adere la ceea ce predau profesorii în școală. Și școala să devină o instituție atractivă pentru orice generație, dacă vrem să schimbăm ceva în școala noastră.
Partea a doua a interviului, săptămâna viitoare
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
