O explicație generală există și este arhicunoscută: istoria reprezintă viața oamenilor trăitori în trecut, iar viața este esența „trestiei gânditoare” numite om. Cum să nu fim atrași de viață, adică de noi înșine, de soarta noastră?
Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări și de către oameni cu pregătiri și orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat și de încurajat. Însă reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel anii 1914, 1915, 1916 și așa mai departe. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.
De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:
„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu l-au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.
Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Schimbări fundamentale pe harta Europei
Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).
Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.
Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.
Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare. Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867 într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.
Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).
Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).
Vocea majorității
La finele anului 1918, România avea aproape 300.000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță.
Astfel, au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Generalizări nesusținute de surse
Totuși, este natural ca, în contextul secolului scurs de atunci, să aibă loc diverse discuții și interpretări istoriografice, specifice unei societăți democratice. Aceste împrejurări nu justifică însă în niciun fel anumite generalizări nesusținute de surse, prin care opinia publică să fie dezinformată, derutată și împinsă spre mesaje ale propagandei antiromânești, sub pretextul obiectivității. Cele mai multe dintre aceste „noi interpretări”, „puneri la punct” și „demitizări” fac parte din arsenalul naționaliștilor și șovinilor revizioniști, pe de o parte, iar pe de alta, din ideologia internaționalistă bolșevică și sovietică, aceea care pretindea că România era un „stat imperialist” și „multinațional”, format din „petice” și îndreptat împotriva intereselor „poporului român muncitor”, amăgit de „burghezia acaparatoare” etc.
Prima teză relansată este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână între granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional!), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Faptul este pur și simplu neadevărat nu numai pentru că nu este dovedit (ca fenomen de masă) de nicio sursă credibilă, ci și pentru că se bazează pe premise false.
Mai întâi, nu există izvoare care să permită această generalizare. Toate datele de care dispunem acum arată că majoritatea românilor sufereau în urma politicii de maghiarizare forțată, erau împotriva existenței Ungariei Mari și (cel puțin din 1916 încoace) doreau unirea cu România. În al doilea rând, doar o mică parte dintre români – elita lor intelectuală, care reprezenta sub 10% din populație – era influențată cu-adevărat de cultura maghiară, dar nu în sens pozitiv, ci în sensul unei anumite educații nedorite, impuse. Astfel, niciun român ardelean nu putea face în provincia sa de baștină studii superioare laice în limba română, ci doar în maghiară.
Pe de altă parte, niciun organism de putere din Ungaria nu a asigurat vreodată românilor egalitatea cu ungurii în Transilvania (au fost doar o promisiune făcută de Ludovic Kossuth în iulie 1849 și o lege votată în Dieta de la Sibiu, din 1863-1864, ambele neaplicate vreodată). De asemenea, nicio autoritate ungară nu a oferit vreodată românilor larga autonomie clamată, pe care românii s-o fi refuzat. Cum să fi rămas românii într-o țară în care nu-și puteau vorbi liber limba, nu se puteau educa și nu-și puteau afirma cultura și credința, când, în vecinătate se afla o țară unde toate acestea se manifestau nestingherit, sub ochii lor? Ca să susțină o asemenea teză, promotorii ar trebui să aibă surse din care să reiasă, pe localități și unități administrative, că peste 50% dintre românii transilvani din 1918 se opuneau unirii.
Or, așa ceva nu există și nici nu va exista, fiindcă arhivele existente au fost cercetate. Dacă ar fi fost surse despre o presupusă neaderență a majorității românilor transilvani la Marea Unire, istoricii și propagandiștii revizioniști le-ar fi evidențiat, cu mare zgomot, demult. Iar existența unor intelectuali dezamăgiți, convinși de rolul ponderator al unei monarhii dunărene în regiune, legați de puterea austro-ungară, speriați de schimbare sau critici la adresa „balcanismului” și a Vechiului Regat – intelectuali pe care îi cunoaștem, de altminteri, cu numele, carierele și evoluțiile lor – nu justifică generalizarea despre care vorbeam. Se cuvine să luăm act de opțiunea lor, s-o consemnăm, să încercăm s-o motivăm și atât.
Adunarea de la Alba Iulia a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației
O altă teză falsă este aceea că unirea nu s-a făcut în chip democratic, ci doar prin voința elitei, adică a unui grup de intelectuali unioniști exaltați. Unirea Transilvaniei s-a făcut prin votul a 1.228 de delegați oficiali, aleși de adunări convocate special, în sate, orașe, organizații politice, bisericești, culturale, profesionale etc.
La 20 noiembrie 1918, „Marele sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania” a convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde urma să se decidă soarta românilor, după principiile cele mai avansate din lume, la ora aceea, acceptate și de puterile occidentale democratice și de Rusia Sovietică. S-au precizat atunci care erau delegații oficiali la adunarea de la Alba Iulia:
„1. episcopii români din Transilvania și Ungaria, indiferent de confesiune;
2. protopopii în funcțiune ai celor două confesiuni creștine românești;
3. câte un reprezentant al fiecărui consistor și capitlu;
4. câte doi reprezentanți ai societăților culturale;
5. câte doi reprezentanți ai reuniunilor feminine;
6. câte doi reprezentanți ai colegiilor profesorale de la școlile medii, institutele teologice, pedagogice și școlile civile;
7. câte doi reprezentanți ai fiecărei reuniuni învățătorești;
8. câte doi reprezentanți ai fiecărei gărzi naționale județene;
9. câte doi delegați ai fiecărei reuniuni de meseriași;
10. delegații Partidului Social-Democrat Român;
11. doi delegați ai tinerimii universitare;
12. câte cinci reprezentanți ai fiecărui cerc electoral în care locuiau români”. (…) Delegații aveau cu sine credenționale (adică împuterniciri scrise oficiale), care certificau calitatea lor de votanți în numele națiunii române. Astfel, niciunul dintre cei 1.228 de delegați cu drept de decizie nu a votat în nume propriu, ci în numele comunității (grupului) care l-a trimis. Unirea s-a făcut, așadar, în mod democratic, așa cum era înțeleasă democrația atunci, la nivel mondial.
Unul dintre cele 14 puncte wilsoniene stipula că soarta unei provincii istorice se decide prin voința majorității, aplicându-se dreptul popoarelor la autodeterminare. În Transilvania s-a uzitat strict acest principiu și niciunul dintre decidenți nu l-a contestat în epocă. Firește, nu a fost vot universal sau referendum, dar nicăieri nu s-au pus în practică atunci (în 1918) astfel de metode. Votul universal efectiv, în condiții de război și de schimbări violente de regim, era imposibil de realizat, iar acest vot excludea atunci, oricum, femeile. Adunarea de la Alba Iulia, temeinic organizată și desfășurată, a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației. Insinuarea că românii (intelectuali sau oameni de rând) nu doreau unirea este o aberație, izvorâtă din ignoranță sau rea-voință.
„Nimic despre noi fără de noi!“
O altă idee anacronică – exprimată în acord cu dreptul internațional de astăzi și nu cu cel de-acum o sută de ani – este aceea că, la 1918, în Transilvania și Ungaria nu au fost consultate minoritățile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităților erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au și declarat ritos, prin variate mijloace. Lupta nu era esențialmente socială, cum pretindeau comuniștii, ci națională. Și era o luptă pe viață și pe moarte.
Minoritățile din Transilvania – adică ungurii, secuii și sașii – erau percepute de români drept dominatoare și asupritoare, iar românii erau priviți de aceste „majorități” de odinioară drept „slugi” și „supuși”. Cum să-l întrebi pe cel care îți este stăpân dacă vrea să-ți acorde libertatea? Acesta era nivelul la care se gândea atunci de către masa populației de rând și de către majoritatea elitei. În al doilea rând, conducătorii români nu i-au putut organiza decât pe români, fiindcă asupra celorlalți nu aveau autoritate și cădere; nu exista în toamna și iarna anului 1918 în Transilvania o organizare de stat viabilă, de care să asculte toți cetățenii și care să-i convoace pe toți cetățenii la vot. În al treilea rând, comunitățile minoritare transilvane (sașii, șvabii, țiganii etc.) – cu excepția maghiarilor (secuii se cuprind aici între maghiari), după cum s-au exprimat ei înșiși, în majoritate – s-au pronunțat ulterior, adică post factum, într-o formă sau alta, pentru apartenența lor la România, salutând și acceptând noile granițe.
Era mai mult o încadrare în noua ordine decât o acceptare sinceră și unanimă a unirii. În al patrulea rând, maghiarii (cu secuii) nu ar fi aprobat în masă oricum, în nicio împrejurare, unirea Transilvaniei (și a celorlalte teritorii cu majoritate românească) cu România. Nu au făcut-o niciodată în suta aceasta de ani trecută! În al cincilea rând, românii reprezentau oricum – fie și conform recensămintelor „ajustate” de atunci – majoritatea absolută a populației din Transilvania și teritoriile adiacente (de sub autoritatea directă a guvernelor de la Budapesta) care s-au unit cu România. (…) În al șaselea rând, era cumva și o răzbunare a istoriei: de când existau adunări cât de cât reprezentative și de când se dezvoltase un spirit civic, în acord cu ideile raționaliste (adică de la 1700 încoace), liderii românilor se convinseseră că soarta poporului lor fusese decisă de către alții, fără participare românească.
Abia după unirea cu Biserica Romei (după 1700), episcopul român era admis în Dieta Transilvaniei, dar nu ca român, ci ca „regalist”, adică om al suveranului. Era un român între sute de neromâni din dietă, în vreme ce românii reprezentau – conform recensămintelor austriece – două treimi din populație. Atunci a tunat vocea marelui episcop și om politic Ioan Inochentie Micu-Klein: Nihil de nobis sine nobis! („Nimic despre noi fără de noi!”). A fost un tunet în pustiu, fiindcă nimeni dintre potentați, de la 1700 până la 1918, nu a ascultat cererea vreodată. Astfel, în tot acest interval, românii nu numai că nu au fost reprezentați în organele puterii în raport cu numărul lor și cu purtarea sarcinilor statului, dar au lipsit cu desăvârșire.
Unirea de la 1918, un act de dreptate istorică
Un prilej de condamnare, de către unii, a unirii este și faptul că anumite decizii adoptate atunci – prin Rezoluția Marii Adunări Naționale – nu s-au respectat, iar referirile se fac mai ales la autonomia Transilvaniei și la drepturile minorităților. Acest fapt – real în cea mai mare parte – nu are însă nicio legătură cu legitimitatea unirii, cu actul unirii în sine, care a fost înfăptuit în acord cu principiile general recunoscute. Este adevărat că numai unele dintre drepturile stabilite pentru minorități s-au respectat în România interbelică, dar au fost condiții obiective, menite a justifica aceste derapaje: instaurarea republicii sovietice la Budapesta, sub Kun Béla (1919), nerecunoașterea, în fapt, a unirii de către Ungaria, nerespectarea de către țara vecină a multora dintre prevederile tratatului de la Trianon (de la returnarea arhivelor până la restituirea averilor fundațiilor românești), procesul optanților, revizionismul fățiș, ascensiunea curentelor și partidelor de extremă dreaptă, deopotrivă în Ungaria, România și în restul Europei etc.
Firește, minoritățile din România interbelică, altădată cu statut dominant față de români, au suferit mult, fiindcă au fost obligate să renunțe la rolul de stăpâni și să învețe limba țării, să respecte instituțiile țării și pe locuitorii majoritari. Nu au putut, în unele cazuri, să facă acest lucru și au continuat să afișeze o mentalitate de stăpâni și să sfideze statul român și pe români. Pe de altă parte, unii lideri politici români au înțeles că venise vremea răzbunării, pentru secolele de discriminare la care fuseseră supuși conaționalii lor de către înaintașii acelor minorități.
Era o practică nefericită, dar una aplicată în toate statele succesoare. Dar dincolo de toate acestea, bune sau rele, unirea de la 1918 rămâne un act de dreptate istorică. În chestiunea autonomiei sunt iarăși o serie de circumstanțe de care trebuie ținut seama: 1. autonomia Transilvaniei nu a fost desființată de statul român, ci de Austro-Ungaria, la începutul regimului dualist; 2. autonomiile istorice ale Transilvaniei, provenite din separatismele medievale (Pământul Nobiliar, Pământul Săsesc și Pământul Secuiesc), au fost desființate prima oară de împăratul Iosif al II-lea în secolul al XVIII-lea și (după restaurare) a doua oară de menționatul dualism austro-ungar; 3. decizia de autonomie a Transilvaniei se luase în entuziasmul din decembrie 1918, dar autonomia era menită să funcționeze (așa cum s-a și întâmplat) până la integrarea completă a regiunii în Regatul României; 4. Constituția din 1923, votată de reprezentanții tuturor provinciilor istorice ale României, a stabilit ca țara să fie un stat unitar și nu unul federal.
1 Decembrie, un simbol al întregului an de cumpănă 1918
O altă găselniță de criticat este data sărbătorii naționale a României, ziua de 1 Decembrie. Aici observațiile sunt uneori de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând! La 1 decembrie 1918 s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat. Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 120.000 km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari.
Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state. În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie doar s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137.000 km pătrați și de la 7,7 milioane (în 1914) la 295.000 km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice. Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.
Harta ne-a fost pusă la dispoziție de George Damian, iar fotografiile, care au stat îngropate între anii 1947 și 1990, de Petre Mihai Băcanu