Pe de o parte, managerii vremelnici ai cinematografiei sunt acuzați de abuz, pe motiv că au respectat legea și au contribuit, prin semnătura lor, la susținerea filmului românesc, iar pe de altă parte producătorilor unor lung metraje premiate internațional li se arogă calitatea de primitori ai unor ”foloase necuvenite”, doar pentru faptul că ar fi întârziat în raportarea cheltuielilor asumate.
Așa se face că, după 5 ani de la deschiderea unui dosar la DNA, în urma raportului Corpului de Control al lui Victor Ponta, sesizat asupra unor ilegalități comise de protejatul partenerului de guvernare Călin Popescu Tăriceanu, lucrarea penală a căpătat un cu totul alt curs, în vizorul procurorilor intrând, pe post de Acar Păun, diplomatul, publicistul și omul de cultură Eugen Șerbănescu, dar și opere cinematografice premiate pe cele mai înalte scene europene, precum filmul ”Eu când vreau să fluier, fluier”, distins cu ”Ursul de Argint” în 2010, la festivalul de Film de la Berlin.
Resortul unei asemenea stări de fapt rezidă în proasta înțelegere a normativelor din domeniul cinematografiei și în lipsa de preocupare a anchetatorilor față de mecanismul legal pentru susținerea filmului românesc. În fiecare an, un anumit număr de proiecte cinematografice primesc ajutor financiar din partea statului sub forma unor credite destinate producției. În urma unui concurs de proiecte jurizat de un juriu de 5 experți din afara Centrului Național al Cinematografiei, producătorului câștigător i se alocă în unanimitate de către Consiliul de Administație CNC (format din 7 persoane numite de Ministrul Culturii, fiecare având câte un vot) un credit fără dobândă pentru a produce filmul al cărui proiect a fost declarat în grupa câștigătoare. Hotărârea finală de acordare a creditului este semnată în unanimitate de 12 persoane (5 membri ai juriului și 7 membri ai CA). Potrivit legii, din total credit, onorariul producătorului este de maxim 10 la sută, restul de 90 la sută fiind cheltuieli efective de producție – regizor, scenarist, compozitor, operator, actori, locuri de filmare, aparatură, recuzită, decoruri, cazare, benzină etc. Creditul este rambursat de producător prin exploatarea filmului, într-o perioadă de 10 ani, începând nu de la termenul calendaristic contractual de predare a filmului, ci de la primul leu încasat. Cum fiecare film rambursează pe toată perioada de zece ani doar în jur de 1% din credit, (legea fiind de fapt un mecanism de subvenționare a producției naționale de film), legiuitorul a introdus, expressis verbis, prevederea că datoria nerambursată la capătul perioadei de 10 ani se stinge, iar filmul intră în exploatarea exclusivă a statului, care continuă exploatarea filmului. Practic, ceea ce refuză procurorii DNA să vadă, este faptul că mecanismul se prezintă ca o formă practică de creștere a patrimoniului național cinematografic. De asemenea, legea nu enunță, nici direct nici indirect, în niciun articol al ei, cuvintele „pagubă”, „prejudiciu” sau „foloase necuvenite”, și nici nu prevede vreo sancțiune pentru nerecuperarea creditului în caz de întârziere de predare.
Cum a ajuns, Eugen Șerbănescu, de la promoterul reformei instituționale la ”vinovat de serviciu”?
Ziarist de anvergură în primii șase ani ai capitalismului postdecembrist, redactor șef adjunct al României Libere în perioada 1994 – 1996, Eugen Șerbănescu este numit secretar de stat al Guvernului Victor Ciorbea după succesul în alegeri al CDR, îndeplinind, până în 1998, și funcția de purtător de cuvânt al Cabinetului celui dintâi premier PNȚCD. Din 1998, Șerbănescu intră în diplomație și ocupă, până la rechemarea în țară, în 2002, postul de consul general al României, mai întâi la New York și apoi la Los Angeles.
În 2004, Băsescu și Alianța D.A pun capăt, în alegeri, unui nou ciclul de guvernare social – democrată, readucând în România speranța reformelor amânate după eșecul celor 15.000 de specialiști ai CDR, de negăsit din intervalul 1997 – 2000. După doar câteva luni de gestionare sub semnătura Monei Muscă, ieșită rapid în decor pe motiv de relații neprincipiale cu Securitatea, Cultura autohtonă intră în zodia lui Adrian Iorgulescu, unul dintre obiectivele de activitate ale acestuia fiind și depolitizarea coloanei administrative din domeniul în cauză.
Așa se face că, în 2006, fără să fie susținut sau numit de către un partid politic, ci participând la primul concurs organizat de Agenția Funcționarilor Publici, în funcția de director general al Centrului Național al Cinematografiei (CNC) ajunge publicistul, diplomatul, romancierul, dramaturgul și scenaristul de film Eugen Șerbănescu, care îl înlocuia în funcție pe Decebal Mitulescu. Conform presei de specialitate a epocii, Mitulescu era considerat un personaj „de paie“, un apropiat al lui Sergiu Nicolaescu și un „executant“ al dispozițiilor acestuia, câștigarea concursului de către Eugen Șerbănescu fiind pusă în relație directă cu două obiective de maxim interes: reforma instituțională și combaterea corupției în cinematografie.
Fără a avea un mandat pe perioadă determinată, influențabilă politic, Eugen Șerbănescu și-a început activitatatea de director general al Centrului Național al Cinematografiei urmărind readucerea publicului în salile de cinematograf, renașterea conceptului de film în general și susținerea, prin instrumentele legale pe care le avea la îndemână (Legea Cinematografiei – Ordonanța Guvernului nr. 39/2005), a producțiilor cinematografice autohtone de calitate, competitive atât în plan național cât și în ceea ce privește festivalurile internaționale.
De altfel, imediat după începerea mandatului, Șerbănescu anunța existența unui buget de 20 de milioane lei, destinat finanțării unui număr de 14 sau 15 filme, detaliind și algoritmul de acordare a împrumuturilor, atenție, nu unul arbitrar, ci acela legal și conform procedural, ”în ordinea stabilită de juriu”. ”Primul clasat primește cât a cerut, bineînțeles nu mai mult de 50% din valoarea totală a filmului. Următorii clasați primesc proporțional, cu câte 3% mai puțin, în ordinea stabilită de juriu. Adică, al doilea clasat primește 47%, al treilea 44% și tot așa. Iar în 2007 sperăm să putem organiza alte două concursuri de finanțare a filmelor românești”, declara Eugen Șerbănescu, în 2006, pentru Observator Cultural, atrăgând atenția, cu bună credință, asupra unui aspect pe care își propunea să îl asaneze: ”Marea problemă a acestor finanțări este că producem 14 sau 15 filme, din acestea trei sunt foarte bune, iar restul sunt catastrofale. Așa a fost în anii trecuți, mereu submediocritatea a înghițit valoarea, au precumpănit filmele proaste.”
Șerbănescu, trimis consul la Bologna. Succesorul Kogălniceanu ”performează” penal.
La sfârșitul lunii aprilie a anului 2013, una dintre numeroasele scheme de interese ce s-au concretizat, dăunător pentru România, în perioada guvernării USL, reușește să atingă fatal și Centrul Național al Cinematografiei. În plină guvernare a lui Victor Ponta, funcția de director general al CNC atrage atenția grupării Tăriceanu, care face cărțile pentru unul dintre oamenii săi de casă, Mihai Ioan Kogălniceanu, adus în Ministerul Culturii de către Daniel Barbu. Cu o carieră politică legată permanent de influența exercitată de Călin Popescu Tăriceanu, majoritatea posturilor – cheie fiind deținute în timpul Guvernului condus de fostul președinte liberal, Mihai Kogălniceanu nu era un nume care să aibă vreo legătură cu cultura, apărând în relații remunerate doar cu instituții precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), Consiliul de Administrație CFR Călători sau Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor.
Așa se face că, la începutul lunii mai 2013, avându-se în vedere statutul său de diplomat de carieră, Eugen Şerbănescu este mutat în fotoliul de consul la Bologna, funcția sa din domeniul culturii fiind preluată, cu titlul de director general interimar al Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), de către Mihai Ioan Kogălniceanu.
Prima performanță managerială a lui Kogălniceanu, în postura sa de nou șef al CNC, a fost una penală, la foarte puțin timp după numirea în funcție acesta acordând Casei de avocatură a lui Radu Pricop, ginerele lui Traian Băsescu, ”Pricop & Banu”, un contract de asistenţă juridică de 370.000 de euro de la Consiliului Naţional al Cinematografiei, direct, fără organizarea vreunei licitații.
Contractul a fost atribuit în mod ilegal întrucât nu a avut acordul Consiliului de Administrație al CNC, și în plus încălca legea achizițiilor publice de la acea vreme, care stabilea de la 1 iulie 2013 un prag maxim de 30.000 de euro pentru un contract cu achiziție directă. Mai mult decât atât, în declarația de avere a șefului interimar de la CNC, Mihai Kogălniceanu, apărea un frumos împrumut de 90.000 de lei obținut, în februarie același an, de nimeni altcineva decât aceeași Casă de avocatură a lui Radu Pricop!
În atare condiții, având în vedere atât sesizările făcute de Uniunea Producătorilor de Film din România, și stimulat fiind de calitatea de ginere prezidențial a lui Radu Pricop, premierul Victor Ponta decide să trimită Corpul de Control la descâlcit ițele întregii afaceri, raportul compartimentului în cauză generând, în 2015, deschiderea unui dosar penal de către DNA, menit a face lumină.
DNA, dosar halucinant: acuzații de abuz în serviciu pentru Eugen Șerbănescu și de primire de foloase necuvenite pentru producătorii de filme
La 4 ani după începerea lucrărilor penale în cauză, în simulacrul de dosar nr. 374/P/2015, procurorii DNA ”pierd pe drum” aspectele legate de ilegalitățile directorului interimar Kogălniceanu și decid, în 2019, să investigheze modul în care Centrul Național al Cinematografiei a finanțat producțiile naționale și felul în care Centrul Național al Cinematografiei a supravegheat corectitudinea creditelor acordate producătorilor de film românesc. Mai exact, dacă termenele prevăzute în legea care reglementează finanțarea producțiilor au fost respectate. Ignorând chiar bazele contractuale, adică prevederile potrivit cărora creditele se acordă pentru o perioadă de 10 ani, iar rambursarea de către producători a finanțărilor trebuie efectuată, în acest interval de un deceniu, începând nu de la termenul calendaristic contractual de predare a filmului, ci de la primul leu încasat, procurorii au decis să considere că filmele care au avut întârzieri în raportarea cheltuielilor efectuate, atenție, nu în rambursarea, creditelor, au produs prejudicii egale cu valoarea creditelor acordate!
Ca atare, în intervalul 2019 – 2020, prin adrese succesive, DNA reușește să o determine pe actuala directoarea a CNC, Anca Mitran, să dea o decizie prin care să decreteze, fără niciun fundament contabilicesc, că respectivele creanțe ale filmelor incriminate de DNA (adică restul de rambursat din creditul acordat normal), reprezintă un prejudiciu, egal chiar cu cifra indicată de DNA. Cu alte cuvinte, în loc ca prejudiciul să apară din evidențele contabile, el apare din pixul procurorului DNA și este confirmat cu obediență de directorul CNC, în realitate, în evidența contabilă neexistând creanțe cu titlu de prejudiciu și cu atât mai puțin creanțe care să se fi născut prin predarea cu întârziere a vreunui film.
Așa se face că, în primăvara lui 2020, la 7 ani după ce a părăsit instituția, fostului director al CNC, Eugen Șerbănescu, i se pun sechestre pe conturi, fiind hărțuit în continuare de către DNA și acuzat de abuz în serviciu, punându-i-se în cârcă suma totală de aproape 10 milioane de euro, cu care instituția, prin semnătura celor 12 membri ai juriilor și Consiliilor de Administrație, conform legii, a creditat în perioada 2010 – 2013, un număr de 55 de producții cinematografice, multe dintre ele premiate la festivalurile naționale și internaționale.
Aberațiile unui dosar fabricat din neînțelegere, prostie, ignoranță sau cu rea credință
Acuzația DNA, de abuz în serviciu, se bazează pe următorul arhetip inventat: un film care a primit un credit pe 10 ani de la CNC, dar care a fost ”predat” cu o întârziere de o zi față de termenul calendaristic din contract sau care nu a raportat veniturile la timp (pentru ca a avut venit zero), ar crea CNC-ului, peste noapte, din senin, un prejudiciu egal cu exact cuantumul creditului cheltuit de altfel de producător pentru producția filmului.
Totuși, în evidențele contabile CNC, la data de 14 .06.2013, la care E. Șerbănescu a părăsit instituția, nu figura niciun prejudiciu, contractele de creditare se află și astăzi în derulare, iar toate cheltuielile făcute de producători sunt dovedite cu acte, bonuri, facturi – toate recunoscute de DNA ca fiind corecte (în speță, este vorba de cunoscuții producători Tudor Giurgiu, Ada Solomon, Cătălin Mitulescu și alții, artizani ai noului val al cinematografiei românești). Niciun leu din credit nu a fost cheltuit pentru altceva decât pentru filmele aprobate de Consiliul de Administrație. Și totuși, într-o flagrantă fractură de logică, frizând absurdul, DNA pretinde că așa-zisul prejudiciu, care ar fi fost cauzat de întârzierea predării fimului, se regăsește într-un așa-zis folos necuvenit pentru producător. Adunând toate creditele acordate filmelor care au fost predate cu întârziere în perioada 2010-2013 sau care au raportat de mai puține ori veniturile minore pe care le-au realizat (din cauză că nu aveau ce să raporteze), DNA inventează un prejudiciu fals de mai multe milioane de euro.
Acuzația DNA este de-a dreptul halucinantă, mai ales pentru că așa-zisul prejudiciu nu se regăsește în niciun raport al Curții de Conturi, din 2010 până astăzi. Mai mult – după plecarea lui Șerbănescu – pentru unul dintre filmele întârziate, căruia succesorul Kogălniceanu i-a oprit finanțarea ultimei tranșe din credit tocmai din cauză că era întârziat – Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât în favoarea producătorului, obligând CNC la livrarea întregului credit, pentru ca filmul să poată fi terminat, și afirmând că, în caz contrar, de-abia atunci s-ar fi creat un prejudiciu, întrucât produsul, nefiind terminat, și deci nefiind exploatabil, suma cheltuită până atunci cu producția ar fi reprezentat un prejudiciu. În consecință, potrivit logicii defecte a DNA, ar însemna că hotărârea definitivă a ICCJ nu numai că nu evită prejudiciul, ci adâncește așa-zisul prejudiciu imaginat de DNA – ceea ce este totalmente absurd.
În timpul de aproape un deceniu scurs de la așa-zisele „fapte” (2010-2013) până astăzi, filmele incriminate de DNA au repurtat selecții și premii la festivaluri internaționale, constituindu-se în vectori de notorietate pozitivă de mare impact internațional și de prestigiu pentru România.
Cu toate acestea, DNA le consideră „prejudicii”. De ex., cunoscutul film „Eu când vreau să fluier, fluier” (Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, 2010) este declarat de DNA, „prejudiciu”, din cauză că, în loc să raporteze venituri de 23 de ori, le-a raportat de 11 ori (neavând ce să raporteze.)
Lui Eugen Șerbănescu i se reproșează că nu le-a intentat procese producătorilor întârziați pentru a le lua creditele înapoi (pe care ei deja le cheltuiseră cu producțiile filmelor în cauză, nemaiavând de unde să le dea înapoi). Fără să țină cont de lipsa de probe incriminatoare – pe de o parte, și pe de alta, de multitudinea de probe dezincriminatoare, procurorul l-a declarat pe Eugen Șerbănescu inculpat și a dispus sechestru asiguratoriu pe toate bunurile mobile și imobile, deși – dacă ar exista – așa-zisul prejudiciu s-a transformat, în viziunea DNA, în foloase necuvenite pentru producătoul care a produs filmul, și nu pentru Șerbănescu.
Mai mult decât atât, niciun director economic din timpul directoratului lui Eugen Șerbănescu și până acum nu a fost cercetat, suspect sau inculpat în acest dosar, deși – dacă am admite vreun prejudiciu – directorul economic este primul care trebuie să cunoască / să semnaleze existența acestuia. De asemenea, în corespondența dintre compartimentele CNC și director, nu există niciun referat adresat managerului care să fi semnalat existența vreunei disfuncționalități în derularea creditării filmelor.
Tudor Giurgiu: ” Procurorii nu au înțelegerea completă a ceea ce înseamnă fenomentul cinematografic!”
În tot acest avânt de neînțeles, s-a ajuns la situația ca nume de primă marcă ale scenei românești, cum ar fi regizorul Tudor Giurgiu și soția sa, producătorul Oana Giurgiu, să fie chemate la DNA pentru a le explica procurorilor, fără succes după cum se vede, cum vine treaba cu finanțările.
De altfel, regizorul Tudor Giurgiu s-a pronunțat în mod repetat într-un registru cel puțin critic în privința modului în care a fost instrumentat dosarul de către DNA. ”Mi se pare că se face o confuzie gravă între noțiunea de abuz în serviciu și ceea ce a făcut Centrul național al Cinematografiei, în condițiile în care niște filme erau gata lansate, circulau în străinătate, și au nimerit în centrul unor interpretări legate de noțiunile de premieră sau film lansat. Procurorii nu au înțelegerea completă a ceea ce înseamnă fenomentul cinematografic și de aici s-a produs o întreagă confuzie. Este aberant să crezi că, pentru orice tip de întârziere birocratică sau administrativă a filmului, un manager de instituție cinematografică poate să ceară producătorului filmului să restituie întreg creditul pe care el deja l-a folosit pentru facerea filmului. Filmul există, circulă, ia premii, banii nu au fost folosiți pentru vacanțe în insule exotice. Se omite înțelegerea largă a acestui fenomen cinematografic iar oameni precum Eugen Șerbănescu ajung să fie puși la zid sub o acuzație de genul ăsta și să li se impute un prejudiciu pentru nimic, practic. Unele dintre filme sunt încă în perioada de creditare, de 10 ani, iar senzația mea este că nu s-a dorit și nu s-a urmărit întregul ciclu prin care o producție ajunge să fie exploatată și prin care producătorii ajung să-și restituie creditele. Situația este de-a dreptul absurdă. Iei creditul, faci filmul, ajungi să iei distincții internaționale, toți românii se bucură și se mândresc, după care vine cineva și îți spune, domnule, ai întârziat o săptămână să ni-l declari la arhivă, ia dă toți banii înapoi!”, a declarat Tudor Giurgiu pentru România Liberă.
DNA, groparul industriei cinematografice din România
Dosarul penal inventat de DNA pe tema prejudiciului inexistent de la Centrul Național al Cinematografiei, prejudiciu care s-ar fi transformat în foloase necuvenite la fel de inexistente pentru producătorii filmelor, are consecințe grave nu numai asupra celor târâți în mod grotesc, dar selectiv, de procurorii instituției, ci și asupra industriei cinematografice înseși.
Acționând împotriva comandamentelor Legii cinematografiei (Ord. 39 / 2005) , care stipulează clar, la art. 1 și art. 2, că scopul reglementării activității din domeniu este susținerea și dezvoltarea industriei filmului, a culturii și a educației cinematografice, încurajarea inițiativei private în domeniile creației, finanțării, producției, distribuirii și exploatării filmelor românești, DNA se constituie în groparul industriei – pe care, în mod abuziv, o inhibă până la anihilare. Actul de acuzare întocmit de procurori pleacă de la premiza falsă că permiterea finalizării filmelor întârziate calendaristic ar fi abuz în serviciu, când, de fapt tocmai acesta este obiectivul principal al legii: dezvoltarea și punerea în valoare a patrimoniului național, afirmarea identității culturale prin realizarea filmelor și promovarea acestora în circuitul mondial de valori.
DNA este incapabil să se adecveze la realitate, să privească deopotrivă litera și spiritul legii, refugiindu-se într-o bulă de infracționalități numai de procurori văzute. Prejudiciul internațional de imagine și de colaborare pe care acest dosar, făcut de dragul de a face dosare – sau poate în alte scopuri, de exemplu de intimidare a libertății de exprimare în presă, îl poate aduce industriei și creatorilor români, este inestimabil. Pentru că, în momentul în care 53 de filme care au obținut selecții și premii la importante festivaluri internaționale sunt decretate – în țara lor de baștină – prejudiciu, paradigma neseriozității românilor revine în prim-plan. Românii vor începe din nou să fie „săriți” de la distincții, marginalizați, evitați.
Ce pot să înțeleagă, de exemplu, organizatorii prestigiosului festival de la Berlin care, în 2010, la a 65-a ediție, i-au acordat extraordinara distincție Ursul de argint (pentru care țări întregi muncesc decenii și nu reușesc să-l obțină) producției românești ”Eu când vreau să fluier, fluier”, când, la el acasă, după 10 ani, filmul în cauză este decretat prejudiciu? Numai o minte bolnavă poate să producă așa o contrarietate halucinantă.
Incapabili să înțeleagă mecanismul legii – care instituie o subvenție guvernamentală pentru producția de film – așa cum se practică peste tot în Europa în lupta cu filmul de box-office american, procurorii DNA transformă în prejudiciu însuși interesul național conținut în producția de filme. Pentru că da, producția unui film este interes național în prezervarea și promovarea identității spirituale a națiunii. Dincolo de exploatarea deficitară – din cauza producțiilor restrânse financiar – dincolo chiar de valoarea artistică, apreciată peste hotare, în special de către experți, fiecare film în care se vorbește și se trăiește românește este un element de formare, consolidare, perpetuare a eposului național – cu bune și rele, iar această ancoră de stabilitate identitară este dincolo de orice prejudiciu de doi bani inventat de procurorii cu ochelari de cal, prinși într-o dosariadă nebunească și ineptă.
Cine plătește pentru hărțuirea lui Eugen Șerbănescu?
Conchizând, banii alocați de Consiliul de Administrație au fost transformați în filme, filmele există, sunt în exploatare, au luat premii internaționale. Acuzația de prejudiciu este o aberație, toată lumea cinematografică fiind de acord cu această caracterizare. Însă de trei ani de zile, Eugen Șerbănescu este hărțuit cu acest dosar inventat. Nu este clar dacă scopul care se urmărește este intimidarea lui față de poziția de analist politic și comentator independent, editorialist la România Liberă și colaborator la Cotidianul, sau este transformat într-o țintă-trofeu, care să exemplifice activitatea instituției.
Eugen Șerbănescu n-a fost și nu este membru al niciunui partid politic, iar ceea ce i se întâmplă acum este o mascaradă, o înscenare care îi produce prejudicii pe mai multe planuri: prejudicii de sănătate din cauza stresului continuu la vârsta de 68 de ani, prejudicii financiare majore pentru un pensionar (din cauza onorariilor avocaților), prejudicii pe plan profesional întrucât anumite dregătorii sunt incompatibile cu statutul de urmărit penal, prejudicii de alienare pe plan social etc.
Pentru toate acestea cine plătește?
