Cine vrea să fure sediul INST? Casa conspirativă în care au stat Tudor Arghezi și Valentin Ceaușescu

Este o întrebare care ar trebui să preocupe nu numai mafia imobiliară, cum se întâmplă acum, ci și opinia publică îndreptățită să știe ce se petrece cu avutul țării.

Până la casele conspirative ale Securității, deconspirate și date la „casat” de succesoarele ei, atenția noastră se îndreaptă azi spre un sediu conspirativ al Serviciului Special de Informații, precursorul regal al Direcției Generale a Securității Poporului, apoi Departamentul Securității Statului, în prezent, de peste două decenii, sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) de pe strada Arhitect Grigore Cerchez Nr. 16 din cartierul Dorobanți, gard în gard cu Televiziunea Română, casă în care au stat, împreună, Tudor Arghezi și… Valentin Ceaușescu, fiul mai mare al fostului dictator. Informații despre aceste case, ridicate în perioada interbelică, au devenit disponibile însă într-o perioadă când au avut acces în Arhivele Naționale adevărate echipe de „cercetători-scormonitori” ale unor bunuri imobiliare rămase fără urmași, respectiv în epoca Băsescu-Boc, a ilegalităților absolute.

De atunci durează și procesul care i s-a intentat INST, pentru evacuare, de către niște moștenitori aparent fictivi care susțin că mama lor ar fi cumpărat vila de la un anume cuplu, Etty și Saul Horowitz, în 1948. Zilele acestea. Când INST a fost celebrat în plenul Academiei Române, pentru cei 25 de ani de ființare, împreună cu fondatorul ei, profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 16 ani de închisoare, la împlinirea a 90 de ani, cercetătorii fenomenului totalitarist au primit, în prag de sărbători, un preaviz la ordinul de evacuare, la capătul unui proces istovitor, în care instanțele de judecată au ignorat sistematic zecile de dovezi puse la dispoziție cu acribie de experimentații lucrători cu arhivele României, dovezi care atestă totala falsitate a pretențiilor așa-zișilor moștenitori.

„Istoria comunismului românesc arată că noi ne-am luptat cu onoare, nu am fost lași. Scopul institutului este să readucă mereu aminte de mărturiile de luptă”, a spus profesorul Radu Ciuceanu, el însuși fost luptător cu arma în mână în Rezistența Anticomunistă, în aula mare a Academiei, la momentul aniversar. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, l-a completat: „În aceste zile comemorăm și celebrăm. Comemorăm pe făuritorii Marii Românii. De celebrat, celebrăm 100 de ani ținuți în temeiurile unor idealuri democratice. Din păcate, cei 100 de ani nu au fost marcați de evoluția constantă a unei democrații. Existența unui totalitarism de import, adus pe tancurile sovietice, justifică rolul INST de a fi păstrător al memoriei, de a aduce în prim-plan aspectele mai puțin cunoscute. INST reprezintă pentru tineri o oază unde pot găsi răspunsul la întrebările care au frământat secolul XX sub semnul totalitarismului”.

O oază pentru unii, care se cere secată de alții. Falsul operațiunii de preluare a sediului INST șochează orice cercetător începător, mai puțin, până acum, pe judecătorii care au instrumentat cazul. Enumerăm aici câteva falsuri flagrante, doar răsfoind dosarul.

Falsuri pe bandă

Casa se susține de către pretendenți că este ridicată în 1946, dar Primăria Capitalei certifică faptul că nu există nici o autorizație de construire la acea adresă, în 1946. Dimpotrivă, statul, actualul proprietar, atestă că vila a fost ridicată în 1938.

Timbrul fiscal folosit pe presupusul act de vânzare-cumpărare din 1948 este cu chipul Regelui Mihai, deși este cunoscut că după abdicarea din 1947, comuniștii au eliminat orice referire la regalitate, inclusiv și mai ales în actele oficiale. O „scăpare”… Noul timbru fiscal din 1948 reprezintă o imagine comunistă, cu un soare care vine de la răsărit, asemănător celui din vechea stemă comunistă a României.

Așa zisa proprietară, Zoe Georgescu, de profesie casnică, a murit. În 2001. Ea a lăsat moștenire fiicelor sale, Mariana Teodorescu și Angela Simona Georgescu, care pretind azi vila din Dorobanți, o chicinetă de la periferia Ploieștilor, cu două camere acoperite cu tablă, conform Testamentului aflat la Dosar. Și… atât! Dacă mama lor ar fi avut cunoștință despre fabuloasa moștenire – apărută după moartea ei! -, vila din Dorobanți, nu ar fi lăsat-o înscrisă în Testament? Cele două moștenitoare de carton sunt reprezentate de avocatul Doina Hairum, o cunoștință mai veche a ziariștilor de investigații. Doina Hairum și soțul ei Ioan Hairum, care a lucrat până în 1990 la întreprinderea Securității ICE TEHNOFORESTEXPORT, au fost implicați în anii ‚90 în scandalul „Filiera Arme” împreună cu cetățeanul israelian Naor Shimon și Ion Menciu de la “Acvila Air Services”, considerat „omul lui Virgil Măgureanu”.

Suma cu care modesta doamnă casnică cu căsuță la marginea Ploieștilor acoperită cu tablă ar fi cumpărat viloiul din Dorobanți în 1948 depășește și imaginația unui nabab: 1.500.000 lei noi de după stabilizarea monetară din 1947. Suma ar atinge azi valori de foarte multe milioane de euro. Ca să vă faceți o idee, preschimbarea banilor s-a efectuat la o paritate de 1 leu nou pentru 20.000 de lei vechi, dar nu pe o perioadă nedeterminată și nici nelimitat. Astfel, pentru salariați se puteau preschimba 3 milioane de lei, pentru agricultori 5 milioane lei, iar pentru cei fără o profesie dovedită doar 1,5 milioane de lei. Este bine să menționăm că un salariu mediu din anul 1947 era în valoare de 5,2 milioane de lei vechi, iar prin conversie se ajungea la 261 de lei noi – observăm apropierea de salariul mediu de azi, circa 2.600 lei. Practic, casa ar fi fost cumpărată atunci cu fabuloasa sumă echivalentă a 5.747 de salarii lunare, pe care i-ar fi primit un om într-o viață de 478 de ani. De unde ar fi avut o femeie simplă din Ploiești o asemenea sumă exorbitantă, și în anii comunismului, fără să bată la ochi? Sumă și casă despre care nu și-ar fi adus aminte ca să o lase moștenire urmașilor, spre recuperare. O altă „scăpare”…

Sediul conspirativ de pe vremea SSI

Partea cea mai interesantă este legată însă de istoria secretă a acestei case. Conform mărturiilor, ea a fost de la bun început sediu conspirativ al SSI încă de pe vremea lui Moruzov, fiind ridicată în 1938. Casa are beciuri de anchetat la subsol și la etaj, în mansardă, celule, care dispuneau de o inovație pe vremea aceea: gratii culisante. O lucrare arhitecturală de mare bun gust, cum nu s-ar fi putut ridica în perioada comunismului sovietic, casa dispune de numeroase reprezentări ale grifonului, un simbol al spionajului românesc și astăzi, când este prezent pe sigla Serviciului de Informații Externe. Amănunte despre casa preluată apoi de Securitate sunt date în lucrarea fostul șef al Serviciului de Contraspionaj, faimosul general de Securitate Neagu Cosma – „Cupola. Din Culisele Securității”, în care acesta povestește cum Securitatea a preluat de la SSI casa ca moștenire, sediul conspirativ din Aviator Cerchez Nr. 16 fiind folosit apoi pentru anchetarea grupurilor de parașutiști trimise de forțele anglo-americane. Unul dintre ultimii rezidenți ai SSI integrați apoi în DGSP, Theodor Duma, pensionat în 1979 ca ofițer acoperit al SIE, a oferit instanței mărturia sa că „a lucrat în acea casă ca angajat civil în Serviciul Operatic din cadrul SSI sub acoperirea Președinției Consiliului de Miniștri”, casa funcționând ca anexă a SSI exact în perioada în care pretinșii moșteniori de azi susțin ca de abia se construia vila. În plus, casa nu apare pe Lista caselor naționalizate sau rechiziționate, pentru a putea fi revendicată legal sau/și restituită, conform Legii 10/2001.

Ministerul Finanțelor denunță falsurile

Mai mult, însuși Ministerul Finanțelor Publice intervine ca parte în dosar și atestă că „Imobilul construcție de pe Str. Arh. Grigore Cerchez 16 nu este același cu cel din actele de vânzare-cumpărare” – prezentate de moștenitori – oferind o serie de dovezi și expertize., inclusiv extrasul de rol fiscal al anilor vizați, unde nu apare nici o Zoe Georgescu, ci numai „S. Horovitz, mare industriaș și Ministerul Afacerilor Interne”. Partea simpatică de abia acum apare: S. Horowitz este un personaj fictiv inventat de Serviciul Special de Informații, pentru că, conform Ministerului Finanțelor, „Privind existența lui Salu Horovitz, Federația Comunităților Evreiești din România a comunicat că în evidențele sale nu există nici un mare industriaș Saul Horovitz”. Ulterior, în anii ’50, casa intră în proprietatea Uzinelor Republica, în Procesul Verbal de predare-primire alcătuit cu M.A.I., specificându-se că „acestă clădire este construita în anul 1938”, conform Ministerului Finanțelor. La Dosar este depusă și o mărturie a cunoscutului arhitect Camil Roguschi, în care acesta declară că în anul 1947 a participat la lucrări de resturare a imobilului respectiv, „care avea ca vechime cel puțin 10 ani”. Ministerul Culturii, printr-un expert specializat, atestă că vila „are componente stilistice tipice concepției arhitecturale perioadei interbelice”, și nu celei comuniste.

De la Uzinele Republica, casa este oferită de către stat, în anii ’60, poetului Tudor Arghezi, care are o foarte frumoasă fotografie din actuala sală principală a actualului INST, de la împlinirea a 85 de ani, pentru ca apoi, poetul să împartă locuința cu Valentin Ceaușescu, fiul mai mare al lui Nicolae Ceaușescu, familia lui Tudor Arghezi restrângându-se la etajul vilei. Conform Sentinței Penale Nr. 1155/2006 a Tribunalului București, urmare a plângerii penale formulate de Valentin Ceușescu, clădirea a aparținut întotdeauna statului, el fiind chiriaș în apartamentul ocupat în prezent de INST. Repararea și modernizarea vilei au costat 9.792.707 lei iar dotarea cu mobilier de la Reghin 976.322 lei. Pretendenții actuali ai sediului INST, în baza unei memorii ancestrale, revendică și mobila lui Valentin Ceaușescu, susținând că le-a rămas moștenire de la modesta lor mamă din Ploiești, când a „cumpărat” imobilul SSI de la deplin-necunoscutul „mare industriaș” Saul Horovitz.

Așteptăm ca Justiția actuală să dovedească că poate să nu fie „paralelă”.