În ianuarie 2018, România figura cu 9.900 de dosare deschise (adică 17,6 la sută din totalul plângerilor la CEDO), urmată de Rusia (7.700 de dosare), Turcia (7.500), Ucraina (7.100) și Italia (4.600).
Unele dintre plângerile la adresa României sunt poate neîntemeiate, dar țara noastră ocupă totuși și un jenant loc patru în ceea ce privește numărul de condamnări la CEDO. Astfel, în ianuarie 2018, Guido Raimondi, președintele CEDO, anunța că, în 2017, statele cu cel mai mare număr de condamnări au fost Rusia (305 hotărâri), Turcia (116), Ucraina (87) și România (69 de hotărâri).
Ținând cont de populația acestor state, România are o condamnare la 275.000 de oameni, Rusia una la 459.000, iar Turcia una la 690.000.
Cum rezolvă Norvegia și cum răspunde România
Doar în perioada dintre anii 1994 și 2015 CEDO a condamnat România în 1.076 de dosare. Comparativ, împotriva Norvegiei s-au pronunțat doar 28 de condamnări, într-o perioadă mult mai lungă: 1952-2015.
Chiar și în aceste puține cazuri, statul norvegian explică ulterior contribuabililor ce s-a întâmplat și ce măsuri se vor lua pentru a evita repetarea unor asemenea incidente. În România, autoritățile preferă să evite aceste subiecte sau – mai nou – să sugereze că magistrații CEDO ar fi greșit informați sau ar fi subiectivi.
Lipsa unor măsuri efective de remediere a problemelor consemnate la CEDO aduce România într-o poziție din ce în ce mai precară.
În ultimii 20 de ani, amenzile totale plătite de România se apropie de 83 milioane de euro. De exemplu, în anul 2015 au fost de plătit aproape 8 milioane de euro în urma condamnărilor decise de CEDO, iar în anul 2017 s-au plătit 2,3 milioane de euro doar pentru nerespectarea “condiţiilor materiale de detenţie”.
În anul 2016, împotriva României s-au pronunțat 313 condamnări la CEDO pentru condiţiile de detenţie, care au dus la amenzi ce au totalizat 1.600.000 euro.
Cine plătește
Aceste amenzi se plătesc de statul român din bani publici, nu din averile miniștrilor care tolerează un sistem juridic ineficient sau ale magistraților și polițiștilor care comit erori sau abuzuri. Deși legea prevede că statul român „se poate îndrepta prin regresie“ împotriva magistraților care „au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență“ și au emis sentințe pentru care România a fost ulterior condamnată la CEDO, Ministerul Finanțelor nu a cerut niciodată declanșarea acestei proceduri.
Cele mai multe cauze pierdute de România la CEDO se referă la încălcarea dreptului la proprietate – asupra unor imobile preluate abuziv de fostul regim comunist.
Urmează plângerile legate de nerespectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului de a nu fi supus tratamentelor inumane și degradante, precum și a duratei prea mari a procedurii judiciare.
Alte reclamații contra României acuză încălcarea dreptului la viață privată, neaplicarea unor hotărâri judecătorești, diverse tipuri de discriminare.
Deținuții nu-și cunosc drepturile
Majoritatea condamnărilor împotriva României (ca și în cazul altor țări ex-comuniste) sunt legate de proasta funcționare a sistemului judiciar. Iar organizațiile de apărare a drepturilor omului, cum ar fi APADOR – CH, avertizează că numărul plângerilor și al condamnărilor la adresa României ar fi mult mai mare dacă, de exemplu, deținuții și-ar cunoaște drepturile și dacă ar ști, în plus, cum se formulează corect o plângere către CEDO.
Plângerea poate fi depusă doar după ce solicitantul a parcurs toate căile de atac ale unei sentințe emise de instanțele naționale și doar după ce sentința atacată în România a rămas definitivă. De asemenea, pentru a fi admisă la CEDO, plângerea trebuie făcută în cel mult șase luni de la pronunțarea -sentinței naționale definitive.
După ce Curtea primește informațiile asupra cazului, plângerea este repartizată unui complet de judecată. Întrucât instanța europeană are în lucru zeci de mii de plângeri, soluționarea unui caz durează câteva luni sau chiar câțiva ani. La final, în cazul în care CEDO admite că a fost vorba de încălcarea unor drepturi incluse în Convenția europeană, reclamantul obține „o satisfacție echitabilă“, care constă într-o sumă de bani menită să acopere „daunele materiale și morale“ suferite de reclamant. Odată pronunțată, hotărârea CEDO devine -obligatorie pentru țara -reclamată.
Nu există penitenciar fără vreun proces pierdut la CEDO
La începutul anului 2017, Marius Vulpe, pe atunci director general al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), recunoștea că „nu există penitenciar din România care să nu aibă măcar o cauză pierdută la CEDO. Din ce ştiu eu, penitenciarele Galaţi şi Jilava au cele mai multe procese pierdute“.
Ulterior, în aprilie 2017, CEDO a pronunțat o „Decizie-pilot privind condițiile din penitenciarele din România“, în care menționa că statul român are la dispoziție șase luni să prezinte un plan de măsuri pentru a rezolva suprapopularea și celelalte probleme din penitenciare.
În chestiunea suprapopulării, România a găsit o variantă reglementată prin Legea 169/2017, care a introdus ideea recursului compensatoriu. În baza acesteia, pușcăriașii cazați în condiții improprii au dreptul la reducerea pedepselor.
Efectul Legii 169 a fost punerea în libertate a circa trei mii de deținuți, dintre care unii vinovați de delicte grave. Majoritatea celor eliberați s-au întors în pușcărie după ce au comis noi infracțiuni, similare celor pentru care fuseseră condamnați anterior.
