In privinta primului aspect, lucrurile erau clare dinaintea crizei. Beneficiind de putere financiara, tehnologica si organizationala, capitalul strain desfasura activitati in forta, intotdeauna castigatoare intr-o competitie complet inegala cu capitalul romanesc, slab la mai toate respectivele capitole. Din randurile capitalului autohton se desprindeau cateva firme care prosperau pe baza de relatii clientelare cu statul roman.
Putine firme cu capital romanesc derulau afaceri de succes in afara relatiilor de tip clientelar cu statul roman. Coplesitoare numeric era puzderia de firme mici si mijlocii care trageau din greu, supravietuind la limita, apasate de biruri statale, ignorate si chiar desconsiderate de banci, cu toate ca acestea constituiau cheia functiei sociale a capitalului (in ansamblu) din Romania, asigurand grosul ocuparii fortei de munca. In privinta celui de-al doilea aspect, lucrurile nu apareau a fi tocmai clare, fiind ascunse in spatele valului amagitor al mult trambitatului tratament egal din partea statului al participantilor la mediul de afaceri. Criza a dat jos in mod violent acest val.
Capitalul strain n-a cerut nimic oficial. Dar, probabil prin manevre de culise, a obtinut cat nici nu se gandea. Indiferent daca la propria initiativa sau la presiuni externe, statul roman s-a imprumutat masiv la FMI-UE, pe seama contribuabilului roman, pentru a aduce in tara, la dispozitia firmelor straine din Romania, finantarea pe care n-o mai aveau de la propriile lor mame din Occident. Grosul banilor de la FMI, odata ajuns in bancile straine din Romania, s-a raspandit la firmele straine nebancare, caci numai acestea au mai fost creditate de catre banci.
Firmele romanesti – Dumnezeu cu mila! Ca imprumutul de la FMI a fost, in principal, pentru capitalul strain o dovedeste faptul ca, spre a-si finanta deficitul bugetar, statul roman a apelat, de fapt, la alte credite, asa cum demonstreaza clar statisticile, desi banii de la FMI-UE ar fi fost suficienti. In acest timp – cu exceptia firmelor care traiesc din relatii cu statul si care, in ciuda restrangerilor bugetare, au continuat sa prospere pe aceleasi coordonate clientelare –, capitalul autohton striga in gura mare dupa ajutor. Neintelegand de fapt ca imprumutul de la FMI trebuia platit chiar de catre el, impreuna cu populatia din tara. si nu este o joaca, pentru ca este vorba de vreo 20 miliarde euro plus dobanzi. De aici faptul ca, in loc de ajutor, capitalul romanesc a primit impozite mai mari, si nici macar sub forma transparenta a majorarii unui impozit principal, ci sub forma a tot felul de dari suplimentare, jalnic concepute si fundamentate.
Ravagiile au fost consemnate indeosebi in randurile firmelor mici. Urmeaza in 2010 firmele mijlocii! Este zona in care are loc ocuparea in covarsitoare majoritate a fortei de munca! somajul a depasit deja numarul de slujbe pe care le asigura capitalul strain! si la 1.000.000 de someri in 2010 (reprezentand aproape un sfert in raport cu numarul salariatilor), ocuparea fortei de munca in firmele straine (care abia ajunge la 17% din total) devine o biata gluma!
Cea mai mare lovitura pe care statul a dat-o capitalului autohton este insa alta. Statul este de departe cel mai rau-platnic in relatiile sale comerciale, obligand la insolventa si firme care inca mai respira. si in relatiile sale fiscale statul este execrabil. Penalizeaza rau-platnicii, dar nu se penalizeaza pe sine ca rau-platnic! Statul nu admite stingerea reciproca de datorii si creante. De pilda, o firma care are de incasat returnari de TVA nu-si poate primi aceste drepturi in contul unor alte impozite datorate statului. In toate aceste cazuri, statul este creator de criza! Bineinteles, creator de criza pentru capitalul romanesc neclientelar! Caci datoriile statului, de orice fel, catre firmele straine si catre firmele romanesti din clientela politica sunt platite la timp!
