S. Antohi s-a dovedit după mai mulți ani drept un asiduu colaborator al Securității și un impostor – fals doctor în istorie) o lucrare editată cu sprijinul… Fundației Soros pentru o Societate Deschisă, după cum stă scris pe contracopertă. „Istorie și mit în conștiința românească“ era prima ieșire consistentă a universitarului împotriva „miturilor“ istoriei românești, cum ar fi, între altele, conform autorului, continuitatea poporului român în spațiul carpato-dunăreano-pontic, rolul de prim unificator al lui Mihai Viteazul sau chiar și Marea Unire de la 1918. Reputatul istoric Ioan Scurtu consideră însă că volumul în cauză este „o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente“, și care „a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – «Istoria, adevărurile şi miturile» – care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui“.
La fel de interesant este și faptul, aproape deloc cunoscut sau comentat, că timp de peste 30 de ani istoricul Lucian Boia a fost un vector înfocat al ceea ce prietenul său de azi, Vladimir Tismăneanu, ar numi „naționalism-comunism deșănțat“. Și nu oriunde, ci la Paris, Londra sau New York. De fapt, „național-comunismul“ său a fost remarcat încă de acum fix 50 de ani, când Facultatea de Istorie a aniversat, între 15 și 17 noiembrie 1968, 50 de ani de la Marea Unire. La doar 24 de ani, împins de la spate de Zoe Petre și agreat de editorul revistei „Studii“ a Academiei RSR Eugen Fischel Stănescu, Lucian Boia, deja asistent universitar, publică despre „mărețul eveniment al unirii Transilvaniei cu România“ și „unitatea geto-dacă“ într-o relatare asupra manifestării, notând că autorii, între care se număra și el, „au subliniat caracterul unitar al istoriei noastre, din cele mai vechi timpuri, desăvârșirea unității politice apare astfel nu un fenomen izolat, ci o încununare a unui proces multimilenar“ („Studii“, Tom 22, 2, 1969).
Peste alți 10 ani, în preambulul unui mare eveniment organizat de Republica Socialistă România, pentru care Partidul și Securitatea au conlucrat excepțional, Lucian Boia, la numai 35 de ani, înființa la Paris, în 1979, o „Comisie de istoriografie“ pentru a o lansa oficial la București în cadrul celui de-al XV-lea Congres Internațional de Științe Istorice, care a beneficiat de participarea a 2715 invitați din 67 de țări ale lumii. Congresul istoricilor din 1980 a fost considerat un succes epocal atât pentru lumea științifică românească dar și, în egală măsură, pentru regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, care a și deschis de altfel lucrările prin cuvântul său adresat participanților.
În pregătirea Congresului pe plan mondial, Lucian Boia pare să fi fost însărcinat să popularizeze realizările „frontului istoric“ din România socialistă. Și nu oriunde, ci chiar în Statele Unite ale Americii. În „International Handbook of Historical Studies. Contemporary Research and Theory“, editori Georg G. Iggers și Harold T. Parker, publicată în SUA, în 1979 (Greenwood Press, Inc, Connecticut), și în Marea Britanie în 1980 (Methuen & Co Ltd, London), Lucian Boia aduce o binemeritată odă românilor, României și istoriografiei românești, fără a omite și notele propagandistice marxiste.
Lucian Boia, în SUA: „Marxismul a îmbogățit istoriografia românească fără să dilueze accentul său național și patriotic“
„Situați în cea mai tumultoasă zonă a Europei, românii au fost obligați să se lupte secole de-a rândul pentru a-și prezerva identitatea națională, unitatea și independența“, scrie Lucian Boia în primele rânduri. „Interesul lor în Istorie, care subliniază originea lor latină (i.e. un specific al spiritului național), continuitatea lor neîntreruptă pe aceleași meleaguri, și unitatea esențială a întregii civilizații românești (în ciuda dividerii sale îndelungate în trei state separate Valahia, Moldova și Transilvania) reprezintă o trăsătură fundamentală a culturii românești, a ideologiei și vieții politice. Prin Istorie, conștiința națională proprie a fost consolidată și unitatea spirituală a românilor a fost împlinită chiar înainte ca statul național unitar să se creeze“.
Apoi, pe teren american, Lucian Boia se lansează într-o muncă de lămurire a istoricului capitalist cu privire la marile realizări ale „socialismului științific“: „Desigur, cercetarea actuală se desfășoară în noul climat politic, social și cultural instaurat după 23 august 1944, care a marcat începutul evoluției României socialiste. Astfel, concepția marxistă a istoriei, care deja produsese rezultate interesante chiar și înainte de 1944 (prin lucrările lui Dobrogeanu-Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu ș.a.) s-a generalizat în istoriografia românească. Concepția materialist-dialectică nu numai că a stabilit un nou sistem de interpretare, dar, totodată, a lărgit aria de investigare prin aplecarea asupra unor subiecte mai puțin studiate în trecut“, mai scrie Boia arătând și că „s-au dezvoltat studiile privind clasa muncitoare și mișcările socialiste și comuniste“. „În același timp – ca o caracteristică a acestor ani – istoricii români subliniază caracterul specific, național, al trecutului românesc, care pornește de la ideea că fiecare națiune se dezvoltă conform propriilor condiții. Marxismul a îmbogățit istoriografia românească fără să dilueze accentul său național și patriotic.“, încerca Boia să convingă specialistul occidental, cu o notă răzbită de propagandă.
Boia, susținând continuitatea de necontestat a poporului român: „Națiunile reprezintă centrul gravitațional al Istoriei“
Însă poate cel mai interesant pasaj din materialul în limba engleză al profesorului de istorie este cel legat de ceea ce Boia cel de astăzi contestă cu aceeași convingere cu care Boia cel de ieri explica pentru publicul străin cu privire la originea și continuitatea poporului român. Iată pasajul:
„Mia de ani care a urmat retragerii administrației romane din Dacia (din secolul al treilea până în al treisprezecelea) a fost considerată mult timp o perioadă total obscură din istoria României, în principal din cauza lipsei de documente. Din motive politice, unii istorici străini (nu prea mulți și nici dintre cei mai competenți) au încercat să nege continuitatea românească, continuitatea vieții și culturii poporului român pe teritoriul actual. Asemenea teorii au fost întotdeauna contestate de specialiștii români (susținuți de asemenea și de mulți istorici străini). (…) Dovezile materiale demonstrează deplina continuitate a populației daco-române (care apoi a devenit poporul român) după retragerea romană din AD 271.“, scrie cu hotărâre Lucian Boia, cel din 1979. Una dintre concluziile cu privire la direcțiile „noii Românii socialiste“ este că istoricii români „au aplicat doctrina marxistă fără dogmatism și fără să minimalizeze importanța factorilor specifici naționali în dezvoltarea Istoriei României“. Iar o altă concluzie a profesorului Boia cel din anii ‘80 ar putea părea de-a dreptul curat naționalistă: „Asemenea lucrării istoricilor precedenți, școala românească de azi consideră că națiunile, cu evoluția, idealurile și caracteristicile lor specifice proprii, reprezintă centrul gravitațional al Istoriei“.
Partidul, Ceaușescu și istoricii
„Noi repere privind rolul istoricului și a istoriei în societate au fost trasate cu ocazia organizării, la București, în 1980, a celui de-al XV-lea Congres Internațional de Științe Istorice“, scrie istoricul clujean Daniela Mârza cu privire la acest eveniment. În lucrarea acesteia, „Reviste româneşti de istorie publicate în limbi de circulație internațională“ (Editura Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2012), Daniela Mârza trece în revistă cadrul general în care a activat și Lucian Boia: „Pentru pregătirea acestuia, a avut loc o întâlnire a «tovarășului» Nicolae Ceaușescu cu «oamenii de știință din domeniul istoriei». În cadrul acesteia, așa cum se proceda de obicei la acest gen de manifestări, «vorbitorii au evidențiat rolul deosebit pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu l-a avut în mod constant în orientarea cercetărilor istorice, în dezvoltarea studiului istoriei în învățământul de toate gradele, în stabilirea liniilor directoare ale activității frontului istoric în ansamblul său» A fost subliniat, o dată în plus, rolul istoriei ca parte importantă a întregii activități politice și ideologice, în vederea «edificării noii orânduiri, a formării omului nou, cu o înaltă conștiință patriotică, revoluționară».“ Amintind că „în anii unui regim totalitar, toate deplasările peste hotare erau atent monitorizate“, autoarea ne mai informează că „tot în contextul pregătirilor pentru acest Congres, și în același spirit, au fost întreprinse demersuri pentru constituirea unei comisii internaționale de istoriografie, concepută ca o comisie internă a Comitetului internațional de Științe istorice. Inițiativa i-a aparținut lui Mihai Berza, alături de care a mai participat, la reuniunea preliminară desfășurată la Paris, și Lucian Boia“. Istoricul Mihai Berza moare, însă, înainte de Congres, așa că tânărul istoric Lucian Boia este ales în cadrul Congresului întâi secretar general, apoi vicepreședinte al Comisiei în cauză, până la finele lui 1989.
„Discuțiile începute la Paris s-au prelungit la Toulouse“
Într-o dare de seamă asupra manifestării de la Paris, Lucian Boia scrie despre el însuși la persoana a III-a, în Revista de Istorie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice de sub îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist Român (fosta „Studii“, Tom 33, Nr. 6, 1980):
„La 11 februarie 1980 s-a desfășurat la Paris o reuniune preliminară consacrată constituirii unei comisii internaționale de istoriografie (…) Lucrările reuniunii au fost conduse de prof. Michel François, secretar general al Comitetului internațional de științe istorice. Au participat istorici din mai multe țări, dovadă a interesului cu care este urmărit acest proiect. Din partea românească a fost prezent lector dr. Lucian Boia, titularul cursului de istoriografie la Facultatea de istorie-filozofie din București. La întrunirea de la Paris s-a subliniat rolul inițiator pe care l-a avut România în procesul constituirii noii comisii. (…) Întrunirea care a avut loc acum, la Paris, s-a soldat cu alegerea unui birou provizoriu și cu discutarea câtorva proiecte de activitate pentru viitor. În birou au fost aleși trei istorici: Lucian Boia (România), Charles-Olivier Carbonell (Franța) și Georg G. Iggers (S.U.A., – refugiat cu întreaga familie din Germania nazistă și unul dintre cei doi editori ai lucrării din 1979 în care a fost publicat și Boia – n.n. ). (…) Autorul prezentei note a discutat în detaliu problemele legate de înființarea comisiei, atît cu profesorul Michel François care, în calitatea oficială pe care o are, a oferit, în ultimii ani, un sprijin esențial eforturilor întreprinse, precum și cu prof. Charles-Olivier Carbonell. Cu ultimul, discuțiile începute la Paris, s-au prelungit în zilele următoare la Toulouse. Concluziile ce se pot desprinde deocamdată nu pot fi decît optimiste (…)”. (LUCIAN BOIA). Conform unei alte Note a lui Lucian Boia din aceeași revistă (Tom 34, Nr. 3, 1981), la sfârșitul Congresului de la București, Comisia avea 106 istorici din 26 de țări, Lucian Boia fiind confirmat în funcția de secretar general al ei.
Göttingen, Paris, Montpellier, Londra, Milano
1982 îl găsește pe Boia în „vizite de lucru“ în Republica Federală Germania, la Göttingen, și apoi, din nou, la Paris. „Biroul Comisiei internaționale de istorie a istoriografiei, ales la București, în august 1980, și-a desfășurat lucrările anul acesta la Göttingen, în zilele de 27-28 iulie 1982, cu participarea a cinci din cei șapte membri ai săi (Charles-Olivier Carbonell, Georg G. Iggers, Lucian Boia, Hans Schleier, Bianca Valota), continuîndu-se apoi discuțiile la Paris, în vederea pregătirii colocviului internațional de istoriografie care va avea loc la Montpellier în 1983“, scrie chiar Lucian Boia în Revista de Istorie, Tom 35, 12, 1982.
Într-un alt număr al publicației Academiei RSR, Lucian Boia povestește și cum a mers în vizită la casa lui Jules Verne de la Amiens „la începutul lunii august“ a aceluiași an (Tom 36, 2, 1983).
Între 25 și 28 iulie 1983 s-a desfășurat la Montpellier primul Congres al asociației, ocazie cu care Lucian Boia devine vicepreședinte. „Se poate considera că participarea românească a constituit un succes științific important, contribuind la o mai bună cunoaștere, în cercurile de specialitate, a valorilor istoriografiei românești“, scrie Boia introducând și o pată de culoare: „Excursia organizată în ultima zi a adus o notă în plus de frumusețe și optimism: s-au vizitat regiunea Camargue (Delta Rhônului), cu centrul acesteia Saintes-Maries de la Mer, moderna stațiune La Grande Motte, cetatea medievală Aigues-Mortes, orașul Nimes cu celebrele sale monumente romane“. Concluzia autorului despre Comisie: „organizația este extrem de dinamică, cu remarcabile perspective de viitor.“ (Revista de Istorie, Tom 36, 12, 1983).
În iulie 1984, Boia s-a aflat cu Comisia la Londra, pentru a pregăti congresul de la Stuttgart, apoi a mers din nou la Paris, cu treburi de serviciu, conform unui articol informativ apărut în ianuarie 1985 în aceeași publicație.
În iulie 1987, Boia se deplasează la Milano și Manarola, în apropierea graniței italo-elvețiene, pentru a aprofunda problematicile cu care s-a înhămat. Se propune ca următorul congres să aibă loc la Paris. „Prin Comisia de istoriografie, cît și prin contribuțiile individuale ale membrilor ei, știința istorică românească și istoria noastră în general devin astfel tot mai bine cunoscute în lume“, dă raportul, consecvent, Boia, în Tomul 40 al lunii decembrie 1987, apărut imediat după revolta muncitorilor de la Brașov, volum de specialitate care se deschide cu articolul „științific“ „Conferința Națională a Partidului Comunist Român, eveniment remarcabil în viața țării“.
Ioan Scurtu: „Noul Roller“ Lucian Boia a fost propagandist PCR și călătorea cu avizul Securității
„Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universității din București“, scrie istoricul Ioan Scurtu în lucrarea sa „Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu“ (Editura Mica Valahie). „Încă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securității. În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR, drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de Partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de exemplu menționez că la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOP, iar după prima ședință a acestuia a devenit Secretar cu Propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989“, dezvăluie Scurtu. „Acesta era omul desemnat de «societatea civilă» să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive «frontului istoric»“, conchide istoricul.
Planurile Alfa și Atlas: „Nici pasărea nu ieșea din țară fără avizul Securității“
Într-o recenzie a volumului istoricului Stejărel Olaru „STASI și Securitatea“, istoricul George Damian arată că, potrivit unor planuri ale DSS denumite „Alfa“ și „Atlas“, după fuga generalului securist I.M. Pacepa, cetățenii români nu mai puteau ieși din țară, mai ales în interes profesional, fără să treacă înainte și după pe la ofițerii de Securitate specializați în spațiul extern și propaganda României socialiste. „Nici pasărea nu ieșea din țară fără avizul Securității“, se afirmă în recenzie. Stejărel Olaru completează documentele de arhivă privind cele două planuri secrete cu informații obținute de la foști ofițeri de Securitate de către istoricul Alex. Mihai Stoenescu.
Olaru arată în volumul său că în cele mai multe cazuri, pentru cei care întreprindeau vizite profesionale în străinătate, în special în Occident, „măsura luată de Securitate era extrem de perversă, forțându-i pe aceștia să devină în marea lor majoritate informatori sau agenți ai poliției politice din România“. În principiu, conform planului Atlas, Securitatea putea recruta ca informator pe orice cetățean român care urma să se deplaseze în străinatate în interes de serviciu sau la burse, care erau avizate tot de Securitate. Înainte de plecare, respectivul primea un nume conspirativ și o parolă, devenind colaborator oficial al Securității.
„Am descris acest mecanism perfid și corupt al Securității pentru a arăta că începând din anii ’80, aproape fără excepție, cetățenii români care lucrau în străinătate sau erau reprezentanți ai companiilor românești de stat în exterior, colaborau cu o ritmicitate clară cu Securitatea, cei mai mulți dintre ei fiind informatori, puțini fiind recompensați cu grade de Departamentul Securității Statului. În alte condiții, activitatea lor în străinătate nu ar fi fost posibilă pentru că pur și simplu nu era permisă de autorități“, mai afirmă Stejărel Olaru în lucrarea sa.
Planurile Alfa si Atlas au fost extinse în 1987 prin intermediul unor „Norme privind competențele, atribuțiile și sistemul de lucru referitoare la avizarea persoanelor care se deplasează în străinătate, în interes de serviciu sau personal“ – publicate integral de istoricul Marius Oprea în volumul său „Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente 1949-1989“. „La baza elaborării acestor norme au stat orientările și indicațiile date de secretarul general al PCR, tovarășul Nicolae Ceaușescu“, se scrie în document. Practic, afirmă Oprea, Securitatea concentra în mâinile sale avizarea tuturor călătoriilor în străinătate în interes de serviciu. Nimeni nu scăpa, dar mulți dintre „navetiștii“ privilegiați își ofereau oricum serviciile benevol, din slugărnicie față de sistemul securist și comunist.
Continuarea în ziarul de mâine
