Ultima instanţă în procesele colective împotriva băncilor privind clauzele abuzive ar putea fi, prin derogare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu Curţile de Apel, cum prevede Codul Civil. Cu scuza obţinerii unor decizii unitare, bancherii câştigă însă timp preţios. De ce nu judecă ICCJ şi procesele abonaţilor la telefonia mobilă, internet prin cablu etc. împotriva furnizorilor?
„Nu este nici o problemă să ai o primă instanţă la tribunal şi prin excepţie să ai cale de atac la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, afirma ieri Bogdan Olteanu, viceguvernatorul BNR, la seminarul „Consecinţe juridice generate de intrarea în vigoare a modificărilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori“.
Oficialul BNR şi-a motivat opţiunea prin faptul că deciziile judecătoreşti privind clauzele abuzive au impact asupra unei mase largi de populaţie, având aplicare naţională, iar Înalta Curte ar putea asigura şi o practică unitară. Poziţia BNR coincide cu opţiunea băncilor, care solicită ca în cazul proceselor privind clauzele abuzive să se permită o derogare, astfel încât ultima instanţă să fie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu Curţile de Apel, aşa cum prevede actualul Cod Civil.
Dacă bancherii vor obţine o astfel de derogare, de ce nu ar cuprinde aceasta şi furnizorii de internet prin cablu, telefonie mobilă, gaze şi energie electrică pentru eventualele contracte cu clauze abuzive impuse clienţilor? Intră toţi la categoria „impact asupra unor mase largi de populaţie“ şi „practică unitară“, nu? Or, dacă derogarea va deveni atât de cuprinzătoare, ce procese ale clienţilor împotriva furnizorilor vor mai găzdui Curţile de Apel?
Viceguvernatorul BNR a precizat că banca centrală şi-a asumat, alături de instituţiile statului, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, realizarea unui studiu de impact asupra sistemului bancar şi derularea unei dezbateri publice privind procesele colective împotriva băncilor pe clauze abuzive. Guvernul a decis, în luna ianuarie, să amâne până la jumătatea anului introducerea în legislaţie a unei prevederi din noul Cod de Procedură Civilă, care ar permite asociaţiilor de consumatori şi ANPC să ceară în instanţă anularea din toate contractele unei bănci a unor clauze considerate abuzive.
Amânarea a intervenit la solicitarea expresă a misiunii Fondului Monetar Internaţional, care a motivat că nu există un studiu de impact asupra sistemului bancar. O astfel de condiţionalitate a mai fost introdusă în scrisorile de intenţie din anul 2010, când experţii internaţionali au cerut modificarea OUG 50/2010, care obliga băncile la transparentizarea costurilor din contractele de creditare. În ambele situaţii, BNR s-a opus iniţiativelor legislative şi a făcut lobby pe lângă Guvern şi FMI pentru a nu valida acte normative care ar aduce pierderi în sistemul bancar, motivând că ar putea fi pusă în pericol stabilitatea financiară.
Lupul moralist
Olteanu a apreciat că prin modificările aduse contractelor de credit prin OUG 50/2010, care a obligat băncile să transforme dobânzile variabile legate de rate interne în dobânzi calculate la indicator de referinţă (ROBOR/Euribor/LIBOR) plus marjă fixă, consumatorii nu au putut beneficia de îmbunătăţirea percepţiei de ţară, reflectată astăzi într-un CDS mai mic.
Este neclar însă cui i s-a adresat reproşul viceguvernatorului BNR atât timp cât Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), dar şi grupurile de clienţi nemulţumiţi s-au opus formei finale a legii, aprobate de Parlament în decembrie 2010, fundamental diferită de ceea ce s-a publicat iniţial. Mai mult decât atât, la momentul adoptării legii de aprobare a OUG 50/2010, reprezentanţii BNR prezenţi în comisiile de specialitate au respins propunerile ANPC şi au susţinut forma actuală a legii, care dezavantajează clienţii, dând o formă aparent transparentă unor contracte cu prevederi abuzive.
