Cand, inainte de '89, viata politica interna era plictisitor de monotona, romanii priveau cu interes la ce se intampla peste hotare, poate si cu nazuinta ca ceva bun ar putea veni de acolo, desi, la drept vorbind, cam pierdusera aceasta speranta. Dupa '89, lucrurile s-au inversat. Viata politica interna si, tot mai mult, derizoriul cotidian, cu poale lungi si minte scurta, vorba poetului, au acaparat pur si simplu interesul enormei majoritati a romanilor. Putini, foarte putini, mai privesc la ce se intampla pe la altii si, oricum, chiar daca o fac, nu scruteaza mai departe de Europa. In schimb, Africa sau America Latina au devenit continente uitate.
Asa ca, probabil, cei mai multi dintre romani, chiar dintre politicieni – adica unii care ar trebui sa fie interesati in problema si sa reflecteze la aceasta – au trecut pur si simplu pe langa faptul ca undeva la antipozi, intr-o tara numita Bolivia, cu care de altfel nu au in comun decat ca se uita la niscai telenovele filmate poate si prin La Paz, un nou presedinte, ales prin sufragiu popular, a nationalizat resursele naturale ale tarii, aflate pana acum in exploatarea unor companii straine. Faptul a produs frisoane prin mediile economice internationale si ingrijorare prin cercurile politice occidentale. Nu mai vorbim de mania resimtita la Washington, care a luat faptul ca un afront direct la adresa Unchiului Sam, ce se da din Nordul prosper pastorul fratilor mai mici si desculti de la Sud.
Din anii '60, deci de aproape jumatate de secol, asa ceva nu s-a mai intamplat, adica de atunci cand sarantocii lumii incercau sau credeau ca vor reusi sa se emancipeze nationalizand exploatarea resurselor naturale proprii ca semn de independentizare si decolonizare. Dimpotriva, deceniile din urma au consemnat o tendinta, inclusiv din partea celor iesiti din colonialism, de a-si deschide pietele pentru atragerea de investitii straine, de fapt a investitiilor venind din tarile foste coloniale.
Ca la Washington cazul bolivian a produs bulversari o demonstreaza si faptul ca, la extrem de putin timp dupa decizia de nationalizare, seful CIA si-a dat demisia. Aceasta demisie a fost pusa in legatura cu scandalul inchisorilor mobile americane plimbate prin Europa si cu primenirea administratiei americane in perspectiva viitoarelor alegeri, in conditiile prabusirii in sondaje a presedintelui Bush, aflat la cea mai scazuta cota de popularitate cunoscuta vreodata de catre un presedinte in exercitiu la jumatatea mandatului. Dar precipitarea demisiei nu este exclus sa aiba o conexiune si cu ceea ce s-a intamplat in Bolivia. Este un exemplu prost pentru framantata si mereu mai anti-nordamericana America Latina, iar CIA, care de-a lungul deceniilor a schimbat dictatorii si presedintii latino-americani ca pe ciorapi, nu poate scapa fara a-i fi pusa in carca responsabilitatea de-a nu se fi orientat din timp in Bolivia.
Disconfortul Washingtonului este, din punctul sau de vedere, justificat. Nu este vorba doar de reinvierea amintirilor deranjante din anii '60, dar nationalizarile boliviene par a face parte deja dintr-un proces. Vecina mult mai mare a Boliviei, Venezuela, oscileaza politic de cativa ani intre o tabara sa-i zicem pro-americana si una nationalista. Balanta a inclinat, la ultimele alegeri, de partea celei din urma. Stindardul presedintelui Hugo Chavez este anti-american. Discursul sau este net anti-american. Prietenul sau la catarama este liderul cubanez anti-american Fidel Castro. Hugo Chavez a luat in serios stapanirea statului venezuelean asupra resurselor si exploatarilor de petrol. Profituri din petrol sunt distribuite saracilor. Si titei venezuelean este vandut in conditii preferentiale Cubei, Argentinei, Braziliei si, mai nou, Boliviei. Deja functioneaza axa Havana-Caracas-La Paz. S-ar putea adauga si Peru, unde presedintele impartaseste idei si nazuinte similare. In plus, in Bolivia se ameninta cu autorizarea culturilor de coca, mijlocul de trai al taranilor, dar si baza a aprovizionarii cu stupefiante a pietei nord-americane.
Abordarea ca a venit la putere un nebun in Bolivia ar fi deci simplista, nerealista si nefolositoare. Dupa cum se vede, a trecut vremea cand se considera ca Fidel Castro poate fi mentinut la putere in Cuba pe ideea de a exista un exemplu viu de esec al comunismului in atentia altora din America Latina. Cuba-Venezuela-Bolivia-Peru! Washingtonul se teme de un efect de domino in America Latina.
Disperarea Washingtonului este ca nu poate pune in fata nimanui, nici a propriei opinii publice, ceea ce se intampla in America Latina pe seama comunismului international sau a terorismului international. Totul in America Latina are cauze economico-sociale. Esecul politicii americane in Irak paleste in fata esecului politicii americane in America Latina, care are stagii de decenii. Modul frustrant cu care au fost tratate tarile latino-americane a impus in politologia mondiala conceptul de „tratament pentru tarile bananiere”. Sprijinirea sau chiar promovarea dictaturilor de dreapta in America Latina de catre Administratia de la Washington, cu implicarea directa a CIA, este un exemplu graitor al esecului acestei politici. Si este astfel pentru ca aceste dictaturi au provocat sau au pastorit polarizarea excesiva a bogatiei si inegalitatile sociale abominabile, care constituie de fapt cauzele de fond a ceea ce se petrece acum in America Latina. Aceste discrepante au impus pe plan international tipologia de „model latino-american de capitalism”, care, spre deosebire de modelul european, nu prea are clasa mijlocie, ci doar putini bogati si latifundiari, in opozitie cu zeci de milioane de saraci lipiti pamantului.
Cand, imediat dupa 1989, in contextul caderii comunismului, americanul de origine japoneza Francis Fukuyama a interpretat faptul ca „sfarsitul istoriei”, in sensul ca, in finalul tuturor experientelor sociale de-a lungul istoriei, nu mai raman decat democratia si economia de piata, a uitat inegalitatile sociale profunde in care traiesc peste trei patrimi din omenire. America Latina este unul din continentele care i-au tot atras lui Fukuyama luarea aminte ca istoria nu s-a sfarsit, interpretare la care profesorul american s-a vazut nevoit, dupa cativa ani de zile, sa renunte el insusi. Tipul de capitalism latino-american este subred, oricate servicii secrete si corifei mondiali l-ar sustine. Aviz celor care, pe alte meridiane, practica intens capitalismul de tip latino-american si isi indreapta tarile catre un model latino-american de capitalism!
