Un altfel de „Naşul”

Viaţa în puşcăriile franceze, pline de corsicani şi magrebieni, poate fi foarte dură, mai ales pentru un tânăr de numai 19 ani. Un film extrem de dur despre o realitate şi mai dură.

Ideea originală a filmului care la Cannes, deşi i s-a decernat Le Grand Prix, ar fi meritat Palme d’Or-ul, şi şi-a scos pârleala cu un BAFTA şi nouă dintre cele mai importante César-uri de anul acesta, îi aparţine lui Abdel Raof Dafri şi Nicolas 
Peufaillit, iar scenariul lui Jacques Audiard şi lui Thomas Bidegain. Muzica este a foarte talentatului şi mega recunoscutului Alexandre Desplat, dar cea mai mare găselniţă rămâne personajul principal. El este un tânăr actor, Tahar Rahim, care-l interpretează pe Malik, şi care a fost răsplătit şi pentru debut, şi pentru cel mai bun rol masculin. Fără îndoială că n-ar fi putut să strălucească îndeajuns dacă n-ar fi avut şi un partener pe măsură. El este Niels Arestrup care-l întruchipează pe corsicanul nemilos, care taie şi spânzură, la propriu, în puşcărie. Actor şi regizor francez născut în 1949 are de fapt un tată danez şi joacă nu numai în filme, ci şi teatru clasic. În rolul de faţă, este atât de diferit de cel pe care i l-a oferit în 1991 
Istvan Szabo în „Meeting Venus”/ „Întâlnire cu Venus”, încât dacă n-ar avea un nume atât de răsunător, probabil că ar fi greu de stabilit vreo legătură. Nu degeaba a plecat şi el cu un César acasă (culmea, pe personaj îl cheamă chiar Cesar Luciani) şi a ţinut un discurs plin de substanţă.

Dar să ne întoarcem la subiect. Malik El Djebena are 19 ani (ca şi personajul din filmul românesc care a făcut furori la Berlinală: „Eu când vreau să fluier, fluier”) şi este condamnat la şase ani de închisoare. E total analfabet, pare singur pe lume şi foarte fragil. Junele arab e luat sub aripa mafiei corsicanilor, după ce le câştigă încrederea şi se alege cu ceva bătăi. Specta­culos de urmărit este cum reuşeşte puş­tiul, cu o inteligenţă nativă clară şi impresionantă, să-şi creeze o adevărată reţea, care să-i aducă avantaje într-o lume de o duritate fără seamăn în universul carceral. Marele merit îi aparţine regizorului Jacques Audiard, fiul celui considerat a fi cel mai mare dialoghist francez, Michel Audiard, care a scris replici pentru ultimele filme cu Jean Gabin şi care spunea că-şi cunoaşte bine publicul, ce merge la cinema ca să-şi mai schimbe gândurile, ca să se distreze la comandă şi mai ales ca să evite orice efort intelectual. El şi-a cons­truit astfel poveştile, dar fiul său a decis să facă un pas mai departe şi să-şi implice spectatorii, să-i incite şi să-i fascineze, indiferent pe ce continent s-ar afla. Realizatorii americani care l-au influenţat, la rândul lor, sunt cei care au cunoscut succese remarcabile în anii ’70 ca Martin Scorsese („Taxi Driver”/ „Şoferul de taxi”) sau Bob Rafelson („Poştaşul sună întotdeauna de două ori”).

Filmul eveniment al acestui an este de o duritate colosală, dar şi de o forţă ispititoare şi chiar creatoare de dependenţă.
Există şi momente extrem de înduioşătoare şi, chiar dacă a fost asemuit cu „Naşul” lui Francis Ford Coppola poate fi catalogat o aducere în secolul XXI a uneia dintre cele mai vizionate şi mai apreciate pelicule din veacul precedent. Dacă vă întrebaţi de ce se cheamă „Un profet”, n-am să vă dau răspunsul, pentru că prefer să-l găsiţi direct pe marele ecran.

UN PROFET/
UN PROPHÈTE
Drama, Franţa/Italia, 2009, 2h 30 min.
Regia: Jacques Audiard
Cu: Tahar Rahim, Niels Arestrup, Adel Bencherif, Reda Kateb, Hichem Yacoubi.
Bucureşti (Hollywood Multiplex, Muzeul Ţăranului – NCRR, Cinema City Cotroceni).