Teoretic, „Tatăl Fantomă”, situat ca gen între road movie şi comedie romantică, are multe ingrediente care l-ar putea recomanda drept o producţie de calitate: scenariul este semnat de Barry Gifford, care a colaborat cu David Lynch la două pelicule ale acestuia („Wild at Heart” şi „Lost Highway”), şi Lucian Georgescu (profesor de scenaristică la UNATC), distribuţia conţine nume mari ale filmului românesc (Marcel Iureş, Mimi Brănescu, Mihai Constantin, Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ), iar camera este condusă de Liviu Mărghidean, unul dintre cei mai în vogă operatori din România.
În plus, simplul fapt că Georgescu nu încearcă să se ralieze Noului Val al filmului românesc, preferând cadre ingenioase, culori vii şi folosirea unei coloane sonore deosebit de reuşite a compozitorului german Johannes Malfatti, ar putea face din filmul său un bun exemplu că cinematografia din România nu se reduce la minimalismul în tonuri de gri pe care Cristi Puiu l-a desăvârşit în (mult prea lunga sa peliculă) „Aurora”.
Complicaţii inutile
Din păcate, tocmai scenariul (o adaptare a unui roman autobiografic al lui Gifford) dă greş, trăgând după sine în jos şi performanţele actorilor. „Tatăl Fantomă” spune povestea unui profesor, evreu american (Marcel Iureş), care vine în România pentru a căuta originea familiei sale, emigrată în Statele Unite înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Ghidul său în călătoria prin Bucovina este o angajată a arhivei de stat din Suceava (Mihaela Sîrbu), bombardată pe tot parcursul drumului de telefoanele prietenului său (Mimi Brănescu). Povestea la început simplă se complică pe parcursul desfăşurării, ancheta celor doi fiind bruiată de o grupare mafiotă care bruiază, totodată, şi filmul; prezenţa (şi prestaţia) cuplului de rakeţi ucrainieni este gratuită şi clişeistică, o caricatură primitivă şi făcută fără prea multă imaginaţie. La fel de deranjantă şi inutilă este şi relaţia dintre arhivară şi iubit – doi oameni care nu par să aibă nimic în comun; ea nu râde de glumiţele lui, el nu dă semne că ar fi altceva decât un individ infantil, nimerit din greşeală în poveste. Iar jocul lui Marcel Iureş, care trece pasiv prin film, afişând un zâmbet senin şi senil, trezeşte mari îndoieli în privinţa calităţilor de regizor ale lui Lucian Georgescu. De menţionat şi apariţia unui proiecţionist din Siret – un personaj decupat din Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore într-o încercare de a da filmului o dimensiune autoreflexivă de care acesta nu are, de fapt, nevoie.
Deşi nu se poate spune că deznodământul filmului este lipsit de umor, nu se poate, din păcate, nici spune dacă acesta este voluntar sau nu; un personaj secundar moare, ucis de altul, într-o scenă care frizează absurdul, după care urmează un happy end de Hollywood balcanic destul de asemănător cu cel din filmele lui Emir Kusturica. Filmul lui Georgescu ar fi putut aduce cinematografiei româneşti acel suflu proaspăt de care aceasta are din ce în ce mai mare nevoie, într-un moment în care Noul Val este aproape să se spargă de mal. Că nu o face este păcat, dar că ratarea este atât de amplă este de-a dreptul trist.
