24.3 C
București
joi, 30 mai 2024
AcasăInternațional"Sufletul nostru este la teatru"

“Sufletul nostru este la teatru”

Sunt tineri, talentaţi, modeşti, serioşi şi, mai ales, pasionaţi de teatru. Pe Andreea şi George i-am văzut în spectacolul „Lecţia” de la Teatrul de Comedie, unde joacă rolurile principale, „Eleva” şi, respectiv, „Profesorul”, un spectacol modern şi original, în care cei doi actori oferă interpretări 
exemplare.

Pe Andreea o puteţi vedea la Teatrul de Comedie („Avarul îndrăgostit”, „Lecţia”), Club La Scena („Un cuplu ciudat”), la Prima Tv („Mondenii”), dar şi în show-uri de improvizaţie. Mutat de curând în Bucureşti, George Costin joacă la Teatrul de Comedie în „Cântăreaţa cheală & Lecţia”, la Centrul Cultural pentru 
UNESCO „Nicolae Bălescu”, în „Furtuna”, dar şi la Teatrul Naţional Târgu Mureş şi Teatrul „Sică Alexandrescu” Braşov. Au debutat împreună la Braşov, iar acum s-au reîntâlnit la Teatrul de Comedie. I-am invitat pe cei doi să ne vorbească despre primii paşi în teatru, despre piesa „Lecţia”, dar şi despre ceea ce le place (şi nu le place) în teatru.

Sunteţi amândoi din Braşov, unde aţi 
şi debutat împreună.

George Costin: Da, am debutat împreună la Şcoala Populară de Arte şi la Casa Armatei din Braşov. Erau două trupe de teatru pentru amatori, pe care amândoi le frecventam şi am fost parteneri timp de trei ani. După care drumurile noastre s-au despărţit, eu am mers la facultate la Cluj, Andreea în Bucureşti.

Andreea Samson: Am mers împreună la Cluj, şi eu am dat la facultate acolo, am intrat şi la Cluj şi la Bucureşti, am ales Bucureştiul. Şi uite, cumva, destinele noastre s-au reîntâlnit.

V-aţi reîntâlnit pentru spectacolul „Lecţia”.

G.C.: Eu am senzaţia că parcă nu au trecut şapte ani de când nu ne-am mai văzut. Eu nu ştiu cum mă găseşte pe mine Andreea, eu o găsesc neschimbată şi nu mi se pare că a trecut atâta timp.

A.S.: Aşa este, nu ne-am îndepărtat. Prietenii pe care ţi-i faci în adolescenţă rămân prieteni adevăraţi. Ne-am înţeles foarte bine. O dată ce te formezi cu un om, n-ai cum să nu te înţelegi cu el şi să nu vibrezi. Şi ne potrivim, avem acelaşi stil.

A fost prima întâlnire cu teatrul lui
Eugène Ionesco?

A.S.: Nu, am avut şansa de a mă întâlni cu Ionesco la „Ce formidabilă harababură”, în regia lui Gelu Colceag, unde alături de colegii mei mai tineri, aveam roluri mici, dar suficiente pentru a ne familiariza cu teatrul acestuia. Dar ca să-l înţeleg pe Ionesco şi să intru în carne, ca să spun aşa, „Lecţia” a fost o lecţie. La Teatrul de Comedie am mai avut roluri principale, la fel şi la Teatrul Mic, în „Fluturii sunt liberi”, dar cel din „Lecţia” este un rol foarte important pentru mine, pe CV pot să-l trec primul. Trebuie să-i mulţumesc domnului Frunză, care mi-a oferit această şansă, după ce m-a văzut în „Fluturii sunt liberi”. A fost excepţional momentul în care mi-a spus „vom lucra împreună”, a fost excepţional sentimentul de încredere şi confortul de a lucra cu un prieten.

George, tu nu eşti la prima colaborare cu domnul Frunză?

G.C.: Nu, eu sunt doar la a zecea. Dincolo de faptul că joc acum, la Bucureşti, în „Cântăreaţa cheală & Lecţia”, noi formăm o echipă de vreo trei ani de zile. Am lucrat alături de domnul regizor Ioan Frunză şi doamna scenograf Adriana Grand, în multe teatre prin ţară.

Spune-ne puţin despre ceea ce se întâmplă în ţară.

G.C.: Mişcarea teatrală din ţară este destul de amplă şi de multe ori se întâmplă lucruri interesante şi bune. De exemplu, eu am fost actor timp de patru ani la Baia Mare unde, poate par lipsit de modestie, am participat la nişte spectacole importante, spectacole foarte bune, o parte dintre ele au fost aduse şi la Bucureşti – „Caligula”, „Faust” şi „Portugalia”. De multe ori, un actor de teatru în provincie are şansa să lucreze mult mai mult şi mult mai bine decât în Bucureşti, unde concurenţa este mare, dar şi unde piaţa de muncă este mai ofertantă, în sensul că poţi să faci emisiuni, filme, reclame. Pe când în provincie, activitatea e concentrată sută la sută pe teatru, iar acesta este un lucru bun.

Mulţi spun că Bucureştiul dă tonul şi în teatru. Tu lucrezi mult în provincie, cum stau lucrurile: e un mit sau o realitate?

G.C.: Nu ştiu dacă este neapărat un mit, dar o realitate sigur nu este. Nu se face teatru doar în Bucureşti şi, de cele mai multe ori, din păcate, spectacolele bune, valoroase nu sunt în Bucureşti, le găseşti în alte teatre. Acum, nu ştiu exact de ce se întâmplă lucrul acesta. În ceea ce pri­veşte teatrul, Bucureştiul este sub anumite producţii care se fac în ţară. Bineînţeles că pot fi contrazis, vorbesc de o artă vie, imperfectă, sistemul de valori e dat peste cap şi atunci oricine poate să spună orice. Punctul meu de vedere e că sunt spectacole foarte bune în provincie, mai bune decât cele de pe scenele din Bucureşti.

A.S.: S-a pierdut uşor nevoia de a face teatru pentru sufletul tău, unii îl fac pentru a scoate afară nişte demoni interiori, situaţie pe care unii oameni n-au cum
s-o înţeleagă. Plus că în Bucureşti viaţa e foarte tumultuoasă, merg la repetiţii, apoi la filmare, seara am spectacole de improvizaţie, trebuie să fac cât mai multe să-mi pot plăti chiria şi facturile. Eu, de exemplu, dacă aş câştiga suficienţi bani din teatru, n-aş mai face televiziune. La teatru e sufletul nostru.

G.C.: Îţi dau un exemplu concret, legat de ceea ce a spus Andreea. Eu, în ultimii 2-3 ani cred că am avut o pauză de vreo două sau trei săptămâni. Acesta a fost timpul meu liber, în rest, fără să exagerez, cred că am lucrat peste zece ore pe zi, zilnic, la teatru, fără sâmbătă ori duminică liberă, la spectacolele pe care le-am făcut. Ce-i drept, am avut un an foarte plin. La Târgu Mureş, unde am lucrat, n-am avut timp să ies să mă plimb deloc, n-am avut timp să vizitez nici măcar Grădina Zoologică, pe care doream mult s-o văd. Ori, în Bucureşti, nu-i poţi cere asta unui actor, să stea numai în teatru, pentru că lumea aici aleargă să supravieţuiască. E foarte greu să supravieţuieşti doar din teatru şi, dacă vrei, eşti obligat să alergi, să accepţi cât mai multe proiecte. Şi atunci se diluează puţin producţia teatrală în sine. Nu e neapărat o regulă.

A.S.: Bineînţeles, şi în Bucureşti sunt spectacole de valoare. La Teatrul de Comedie, unde sunt mândră să lucrez, sunt spectacole foarte, foarte bune, de exemplu „Casa Zoikăi”, care a luat premii UNITER. Eu sunt foarte legată de Comedie, e a doua mea ca­să, lucrez acolo din anul trei de facultate. Aş dori să lucrez mai mult şi cred că pot să lucrez mai mult acolo, să scoată din mine tot.

Ce vă place şi ce nu vă place în lumea teatrului?

A.S.: Din punct de vedere artistic n-am de ce să mă plâng. Sunt înconjurată de actori foarte buni, de colegi minunaţi. Dar din punct de vedere financiar, suntem ultimii. Avem 700 lei salariu, ce să zic mai mult?! Îşi bat joc de noi. Deseori suntem comparaţi cu generaţia mare, de aur, cu actori foarte buni, cărora le purtăm tot respectul, însă pe noi nu ne lasă să fim actori, să ieşim la suprafaţă. Oamenii din Guvern ne tot dau în cap cu ciocanul.

G.C.: Mulţi spun că asta e condiţia artistului. Aşa o fi! Pe mine nu mă încântă şi nu vreau s-o accept. Eu cred că noi nu am avut şansa, norocul, pe care l-au avut ma­rile noastre vedete: nu apărem atât de des la televizor. Este singura diferenţă dintre un actor talentat de vârsta noastră şi un actor pe care-l ştie toată lumea. Valorile sunt la fel de mari ca acum 40 de ani. Pe Andreea o vedeţi la televizor, într-o emisiune, dar n-o vedeţi în filme ori în teatru tv. Nici pe mine. Nu ai şansa să te afirmi. Una este să joci doar teatru, alta e să faci şi fil­me, să fii văzut, să fii recunoscut. Şi atunci, e normal să fii nemulţumit de condiţia ta de actor, că poate de multe ori faci sacrificii prea mari pentru rezultatele pe care le ob­ţii. Şi nu mă refer doar la aspectul financiar, ci la faptul că performanţa nu e în­tot­deauna recunoscută ca atare în meseria noastră.

Amândoi v-aţi mutat în Bucureşti, 
ce v-a plăcut aici?

G.C.: Eu am terminat facultatea în Cluj, apoi am lucrat patru ani prin nordul ţării, după care am făcut un master în management cultural în Bucureşti şi cam aşa am ajuns în Bucureşti. În acest moment, lucrez la Târgu Mureş, la Braşov şi la Bucureşti, însă până anul acesta am lucrat în multe alte oraşe din ţară. Şi, vă spun, Bucureştiul nu este mai urât decât alt oraş. E un oraş mai mare şi, normal, se întâmplă lucrurile la o scară mai mare. Traficul e mai mare, oamenii buni sunt mai mulţi, oamenii răi sunt şi ei, la rândul lor, mai mulţi decât în alte părţi.

Care oameni din teatru v-au influenţat?

G.C.: Întâlnirea mea cu domnul Frunză a fost cu totul specială, cred că a fost şansa mea. Personalităţile marcante din cariera mea de până acum rămân domnul Frunză şi Adriana Grand, doi oameni de teatru în primul rând, de la care am învăţat mult, am deprins un fel de a fi în meseria asta şi un anumit grad de profesionalism. Mi-ar plăcea, mai târziu, când o să am şi eu de dat ceva, să fiu un exemplu pentru ceilalţi. Deocamdată încerc să învăţ cât mai multe de la oamenii valo­roşi pe care-i întâlnesc.

A.S.: Încep cu facultatea, formarea a fost foarte importantă pentru mine. O să încep cu Gelu Colceag, profesorul nostru în facultate care a avut simţul să ne distribuie în roluri care ni se potriveau. Apoi, domnul Radu Gabriel, profesorul de la care am învăţat comedia, continui cu Vlad Masaci, datorită lui fac acum improvizaţie. Apoi sunt colegii mei de clasă, alături de care am continuat să lucrez (de exemplu „Un cuplu ciudat”, Club „La Scena”) şi bineînţeles colegii de la Comedie. Şi, nu în ultimul rând, domnul Frunză, care mi-a dat rolul elevei din „Lecţia”, după Eugène Io­nes­co, şi şansa de a simţi că cresc. Sper din tot sufletul să mai colaborez cu dânsul şi cu soţia sa, Adriana Grand. Sunt mulţi oameni care au contribuit la formarea mea, meseria asta nu poţi s-o faci singur, e o muncă de echipă.

După un an plin, ce v-aţi propus anul acesta de Crăciun?

G.C.: Crăciunul e sărbătoarea mea prefe­rată. Îmi doresc să fiu doar cu oamenii cu care vreau să fiu: cu familia, cu prietenii mei, acasă. Nu ţin neapărat să mănânc ceva anume, însă îmi plac mirosurile, mai ales în dimineaţa de Crăciun, când miroase a mâncare, prăjituri, cozonac.

A.S.: Merg acasă! Sigur! Nu există să nu fiu cu mama, cu bunicii, cu toată familia în jurul mesei. Îmi doresc sănătate şi 
linişte şi asta vă doresc şi vouă!

Mulţumim Centrului Cultural pentru UNESCO
 “Nicolae Bălcescu” pentru găzduirea şedinţei foto.

Cele mai citite

De ce să aduci Brâncoveanu învechit la Vișina(ta)

Ilustrație: Marian Avramescu Duminica trecută, președintele Partidului Social Democrat (PSD), premierul Marcel Ciolacu, a mers în Oltenia, pentru a demonstra că Buzăul nu este...

Prin comasarea alegerilor, AUR pierde jumătate din numărul europarlamentarilor

Ultimul sondaj INSCOP ne confirmă predicțiile preelectorale: 1 + 1 nu fac 2 pe tabla rezultatelor celor două scrutinuri din 9 iunie 2024. Dar...

Un bărbat cu permisul suspendat a intrat într-o audiere online la instanță în timp ce conducea

Un judecător din Michigan a rămas surprins când un bărbat care a fost acuzat că a condus cu permisul suspendat a apelat la o...
Ultima oră
Pe aceeași temă