Pe unii îi irită, iar pe alţii îi încântă, cert este însă că sărbătoarea Sfântului Valentin are reputaţie mondială. Deşi mulţi compatrioţi de-ai noştri o consideră o „invenţie“ occidentală şi chiar comercială, între sărbătoarea dragostei la români, Dragobetele, şi Valentine’s Day există mai multe similitudini decât am crede: după credința populară, Dragobetele este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează pentru prima dată în an, iar Sfântul Valentin apare în Evul Mediu consemnat ca protector al „nunţii“ păsărilor.
Dar cine a fost de fapt acest Sfânt Valentin? În realitate, au existat mai mulţi sfinţi cu acest nume. Primul Sf. Valentin a intrat în calendarul Bisericii la propunerea papei Ghelasie I în secolul V după Hristos. Dar, martirologiile romane vorbesc despre mai mulţi martiri cu numele de Valentin, dintre care trei erau sărbătoriţi pe 14 februarie. În Biserica Apuseană însă erau sărbătoriţi pe vremuri nu mai puţini de 11 Sfinţi Valentin. Numai doi au rămas, însă, în memoria colectivă: Valentin de Roma, preot, şi Valentin, episcop de Terni, amândoi martirizaţi în Cetatea Sfântă şi amândoi înmormântaţi în catacombele de pe Via Flaminia.
Preotul Valentin a suferit martiriul în anul 269. Moaştele lui se află în biserica Santa Prassede din Roma şi o parte în biserica carmelită Whitefriar Street în Dublin, Irlanda, în timp ce Valentin de Terni a fost numit episcop în anul 197 şi a sfârşit ca martir în anul 270. Moaştele lui se află în Basilica Sfîntul Valentin din Terni.
Cu timpul, cei doi s-au contopit, în credinţele populare, în figura mitologică a unui singur Sfânt Valentin, ocrotitor al iubirii întregii Firi şi al căsătoriilor între oameni.
Deşi în Faptele Sfinţilor nu există nici o poveste romantică care să-i lege pe cei doi martiri Valentini, de îndrăgostiţi, în mai multe scrieri din Evul Mediu încep să apară astfel de legende. Una dintre acestea îl înfăţişează pe Valentin de Terni cununând în secret perechi de îndrăgostiţi pe vremea împăratului roman Claudius al II-lea Gotul. El cununa tineri în taină pentru că, pe de o parte, cununiile creştine erau interzise, şi, pe de altă parte, pentru că bărbaţii însuraţi nu mai mergeau la război şi mulţi tineri încercau astfel să scape de înrolare.
Există în plus şi descoperiri palpabile ale misiunii Sfântului Valentin ca sacerdot. În Terni, de pildă, s-a descoperit un sarcofag cu următoarea inscripţie: “Ea, creştină, şi el, păgân”. Era vorba de Sabino, un soldat roman, şi Serapia, o tânără creştină din Terni, care sunt înfăţişaţi de altfel şi într-un vitraliu din basilica ce poartă numele sfântului cununaţi de episcopul Valentin.
De la Chaucer la Shakespeare, un sfânt „creat“ de scriitori
Câteva secole bune însă, Sfântul Valentin nu a fost altceva decât un sfânt martir cinstit de Biserică. El a ajuns popular printr-un mare scriitor, în mod paradoxal căci ştiutorii de carte erau destul de puţini la acea vreme. În 1380 Geoffrey Chaucer a scris poemul devenit faimos “Divanul păsărilor” în care se vorbeşte despre “rolul” Sfântului Valentin ca protector al logodnei zburătoarelor:
"Căci vezi, era de Sfântul Valentin, când vin ca să-şi aleagă-aici perechea sodom de păsări, de-orice soi şi cin. Făcînd o larmă de-mpuia urechea (…)
Neamurile toate de zburătoare, orice stat şi pană/puteau găsi acolo adunate în faţa Firii, zeea pământenă/ şi fiecare, după plac sau toană, îşi alegea, plinindu-şi datoria/ în voie, bărbătuşul sau soţia.
Gătind această treabă, buna Fire/ Le-a dat atunci pereche tuturor, legaţi cu-a amânduror învoire./ O Doamne, mare bucuria lor! /Pe aripi luându-se, porniră-n zbor, uniţi, cu gâturile împletite, dând mulţumită zeei mult iubite.
Bine-ai venit cu dulce soare, vară, ce-ai scuturat al iernii ger cumplit şi lungile nopţi negre le-ai gonit!/ Sân Valentine, duhu-ţi iarăşi zboară, şi-ţi cântă păsările cânt vrăjit/: Bine-ai venit cu dulce soare, vară, ce-ai scuturat al iernii ger cumplit.” (traducerea Dan Duţescu)
Încheierea în latină a poemului este: “Explicit Parliamentum Avium in die Sancti Valentini tentum, secundum Galfridum Chaucers. Deo gracias” – “(Aici) se sfârşeşte Divanul păsărilor, ţinut în ziua Sfântului Valentin, după Geoffrey Chaucer. Lui Dumnezeu mulţumire”.
Sfântul Valentin al lui Chaucer este un personaj mitologic, cum ar fi Sfânta Vineri din basmele româneşti, care nu mai are nici o legătură cu zeiţa Venus („dies Veneris”) care a dat în română numele zilei de vineri.
Aşa se face că “de la Chaucer citire”, Sfântul Valentin a devenit cu timpul protectorul îndrăgostiţilor ajungând în tot Occidentul un sfânt extrem de popular.
În Franţa era o adevărată tradiţie a trimiterii de „valentine”, hârtii scrise cu versuri de băieţi iubitelor. De acest fel e şi poezia ducelui Charles D’Orleans, contemporan al lui François Villon:
“Acum, de Sfântul Valentin,/Toţi – sorţilor perechea-şi cer./Eu să rămân, Amor, stingher,/Părtaş să nu-ţi fiu la festin?/Din zori, treaz, nu mai termin/Să mă gândesc şi să mai sper./Acum de Sfântul Valentin.//Dar nepăsarea cui mă-nclin/Bun doftor pulsu-mi ia sever,/Sfat dându-mi tihna să prefer/Şi-n perini să mai dorm puţin./Acum de Sfântul Valentin”. Această sărbătoare apare şi la Shakespeare şi nu oriunde, ci chiar în piesa “Hamlet”, în cântecul Ofeliei: “În zi de sfântul Valentin/Dis-de-dimineaţă/La fereastră iute-ţi vin/Ca să-ţi fiu mireasă.//S-a sculat, s-a îmbrăcat/A intrat îndată./Uşa-n urmă-i s-a-ncuiat/N-a mai ieşit fată…”
