După cinci decenii de carieră, maestrul melodramelor a reuşit să cucerească până şi cinefilii tineri şi necruţători, în această călătorie în care dă câte un indiciu spectatorului să ghicească mai uşor la ce face aluzie.
Avanpremiera a proiectat-o la Morny Club, un mic cinematograf pitoresc din Deauville, oraş pe care l-a înnobilat cu scena sărutului de pe plajă, din legendarul său „Un bărbat şi o femeie”, din 1966, cu care a reuşit, rara dublă performanţă a unui Palme d’Or şi a unui Oscar.
Nu poate fi trecut cu vederea faptul că a apelat din nou la aproape octogenarul muzician Francis Lai care a compus arhicunoscutul „chabadabada…”. Mai mult, pentru rolul principal masculin l-a făcut fericit pe un pianist, jazzman, Laurent Couson, care, fireşte, n-a trebuit să fie dublat în scenele în care ne vrăjeşte cu magicul instrument, aşa cum a fost nevoit Michael Curtiz în „Casablanca”, unde fascinantul Sam (Dooley Wilson) era percuţionist şi habar n-avea de clapele care l-au făcut nemuritor.
Vedeta feminină nu este la fel de charismatică precum Anouk Aimée, care la cei 78 de ani e mult mai pertinentă, într-o prezenţă scurtă, de vecină care sfârşeşte cu fiicele la Auschwitz, decât Audrey Dana, cu tot premiul ei „Romy Schneider” cu tot şi cu cele două nominalizări César. O s-o recunoaşteţi din „Romanul de duzină”, pe care Claude Lelouch l-a prezentat personal la Bucureşti, la Institutul Francez, unde a fost şi „începutul unei frumoase prietenii”, pentru că pelicula din 2010 a fost filmată la Studiourile MediaPro, din păcate cu puţini actori români, în roluri de foarte mică întindere. Uşor recognoscibilă este Casa Oamenilor de Ştiinţă, din Piaţa Lahovari, redevenit sediul comandamentului german, care cu mulţi ani în urmă, pe vremea când vizavi nu era Spitalul de Ochi ci ASCAR-ul, pentru boli de inimă, l-a determinat pe bunicul meu să creadă că s-a întors în timp, pe
vremea naziştilor, când de la fereastră, într-o dimineaţă, a revăzut steagul cu zvastică… Istoria decorurilor se repetă!
Cele mai multe comentarii în ţara de baştină s-au oprit însă asupra noii cuceriri sentimentale a realizatorului, Valérie Perrin, o brunetă pe gustul Maestrului, cam frustă, dar mult mai tânără, care a făcut nu numai fotografiile de platou şi a scos o carte, dar i-a fost dat s-o întruchipeze pe chiar mama realizatorului, care îşi refugia băieţelul, pe vremea Parisului ocupat, într-o sală de cinema.
Scenariul cuprinde şi o lungă scenă la tribunal (că tot se poartă) cu o femeie acuzată de crimă. Mereu ne trezim în sălile de proiecţie sau în cabine, ca să mai vedem parcă pelicula de 35 de mm care, curând, va deveni caducă, odată cu apariţia IMAX-ului şi a copiilor digitale. „Cinema Paradiso” pluteşte în aer, cu atmosfera sa de neuitat. Şlagărul lui Charles Trenet din 1942, „Que reste-t-il de nos amours”/„Ce-a mai rămas din ale noastre iubiri”, obsedant şi tulburător (care l-a marcat şi pe François Truffaut, în „Sărutări furate”), pare să rezume ceea ce i-a dat ghes lui Claude şi rezultatul: un film cu poveşti de dragoste, adevărate, transformate într-un cocteil ameţitor şi înduioşător. Şi ar mai trebui să reflectăm la o remarcă a autorului, care dădea o explicaţie suplimentară într-un interviu, ce se vrea a fi cheia vieţii în cuplu. Întotdeauna idila cea mai recentă e mai intensă decât cea dintâi.
IUBIRI DIN TRECUT
Franţa, 2010, 2h.
CES AMOURS-LÀ
Regia: Claude Lelouch.
Cu: Audrey Dana, Laurent Couson, Samuel Labarthe, Dominique Pinon,
Judith Magre, Salomé,
Valerie Perrin.
Distribuit de MediaPro Pictures
