Violonistul român Liviu Prunaru este unul dintre liderii Royal Concertgebouw, Orchestra din Amsterdam, cotată drept cea mai importantă orchestră a lumii. Pe 1 şi 2 martie, Prunaru va susţine două concerte şi la Bucureşti, la Ateneul Român.
Născut în urmă cu 42 de ani la Craiova, Liviu Prunaru a avut un destin creator spectaculos, ajutat însă de anii lungi de studiu asiduu. „Prelungirea” personalităţii sale artistice este o vioară Stradivarius, un instrument extraordinar care îl ajută, îi dă putere, claritate şi profunzime în sunet. Artistul a acordat un interviu României libere în care vorbeşte despre muzica sa, dar şi despre vioara care-l însoţeşte peste tot.
Domnule Prunaru, cum ajunge un tânăr violonist român lider într-o atât de prestigioasă orchestră?
Liviu Prunaru: Pur şi simplu într-o zi am primit un telefon. Norocul a făcut să raspund. De obicei nu prea o fac, mai ales în orele în care studiez. Am fost foarte surprins. Nu-mi depusesem candidatura sau ceva de genul acesta. După aceea am aflat cum se procedează de fapt: orchestra nominalizează. Iar atunci când un nume apare îndeajuns de des, se pune mâna pe telefon şi respectivul este chemat personal. Nu am spus da din prima, ba chiar primul instinct a fost să refuz. Se pare însă că destinul trebuia sa îşi urmeze cursul şi am cerut trei zile de gândire. Nu credeam că mă vor mai căuta după aceea. Dar au făcut-o şi în cele din urmă a spus da, căci între timp m-am gândit : „ce poţi să pierzi?” . Pur si simplu vezi cum este şi cealaltă parte, pentru că atunci când eşti solist vezi lucrurile într-un anume fel. Apartenenţa la o orchestră îţi schimbă perspectiva.
Cum este lucrul cu o asemenea orchestră?
L.P: Cuvântul de bază este unitatea. Nivelul este atât de ridicat încat eu mă simt mic. Dar aşa şi trebuie. Nu individualitatea contează, ci ansamblul. Nu este loc pentru prea multă afirmare personală. E un concept foarte greu de explicat, mai ales la noi, în România, unde se merge pe individualitate şi e mai greu să se aşeze toţi, umăr la umăr, şi să ridice ceva împreună. Muzical vorbind este o atmosferă extraordinară. Să nu credeţi însă că nu sunt şi acolo derapaje.
Orchestra din Amsterdam, Concertgebouw, v-a oferit instrumentul extraordinar pe care l-aţi prezentat publicului din România anul trecut, când a fost „arma” dumneavoastră în Duelul Viorilor : Stradivarius „Pachoud”. V-a fost greu să vă apropiaţi de acest instrument? Care sunt caracteristicile lui cele mai importante?
L.P: Instrumentului a fost construit în 1694, era perioada „lungă” a lui Stradivari, adică cea în care făcea instrumente puţin mai lungi decât cele obişnuite, ceea ce adaugă un grad de dificultate interpretării. De ce? Eu înainte am cântat pe un Guarneri, care era mult mai mic decât o vioară obişnuită şi a fost destul de diferit atunci când am trecut pe acest Stradivarius care are 3 milimetri în plus şi a fost deja ajustat cu alţi câţiva milimetri. Cânt de patru ani pe acesta vioară. Mi-a fost oferită de către Orchestra din Amsterdam, Concertgebouw, să cânt pe ea atâta timp cât voi rămâne cu ei. Este un motiv foarte convingător.
Din câte ştiu eu aţi încercat mai multe viori Stradivarius până aţi ajuns la aceasta.
L.P: Desigur. Povestea este lungă. Când am venit acolo aveam un Guarneri, pe care cântam înainte, dar care aparţinea unei familii din Elveţia şi le-am spus celor din Amsterdam la început: „Ştiţi că s-ar putea să dau vioara înapoi”. I-am întrebat : „aveţi să-mi daţi ceva la schimb?” Mi-au răspuns: „avem două viori deja – un Guadagnini şi un alt Guarneri, Joseph Guarneri, pe care poţi să le încerci, dacă vrei” şi bineînţeles a doua zi m-am dus şi le-am încercat. Întâi l-am luat pe Guadagnini, am tras un sunet, l-am aruncat…, ceea ce este foarte ciudat pentru că, de obicei, Guadagnini sună extraordinar, dar probabil că nu era ajustat, nu era reglat, asa ca l-am lăsat deoparte. Însă când am atins acel Joseph Guarneri, m-am îndrăgostit imediat de el, deşi veneam tot de la un Guarneri. Acesta, însă, era mai robust, mai masculin, mai sănătos şi mai mare. Am trecut imediat pe acest Joseph Guarneri, pe care am cântat doi ani. Însă cei din orchestră mi-au spus că vor să caute o vioară şi mai bună pentru mine şi când am auzit am spus: „Dar cum? Este o vioară extraordinară !”. „Da, dar vrem să-ţi găsim una şi mai bună!” Şi atunci, un an întreg s-au perindat pe acea scenă tot felul de viori: Galliano, Guadagnini, Stradivari, Guarneri, Bergonzi chiar, şi chiar le-am încercat în concerte. Cântam la aproape fiecare doua-trei săptămâni cu altă vioară. Vă daţi seama ce m-am „distrat” un an de zile acolo. Până la urmă ne stabiliserăm asupra unui Stradivari şi urma să se încheie afacerea, dar cu o zi înainte de a semna hârtiile, a apărut acest alt Stradivari şi toată lumea s-a îndrăgostit de el de la prima notă. Este cel care a câştigat şi este cel pe care cânt acum.
V-aţi îndrăgostit din prima de această vioară? Aţi folosit-o ca armă într-un duel al viorilor Stradivarius versus Guarnieri. Aceasta înseamnă că aveţi încredere deplină în puterea ei, nu-i aşa?
L.P:Trebuie din nou să compar cu ce am avut înainte. Venind dintr-o familie de Guarneri, pe care am cântat mai mult de 16 ani, pot să spun că diferenţa este foarte mare, şi nu numai din punct de vedere acustic, ci pur şi simplu material. Într-un fel simţi şi cânţi, cu o anume tehnică, pe o Guarneri şi altfel cânţi pe o vioară Stradivari. Vreau să vă spun încă ceva, n-am fost prieten chiar de la început cu Stradivari. De ce? Familia Guarneri are un sunet închis, cald şi plăcut, care te învăluie şi te cuprinde din toate părţile. E superb! Stradivariusul are însă altă calitate, un sunet sclipitor, strălucitor, pe care eu îl asemui cu o lamă laser care trece prin tot. Probabil din această cauză mi-au ales această vioară, pentru ca atunci când cânt cu Concertgebouw să se poată auzi solourile pe care le am din când în când. Vă spun, mi-a trebuit un pic de timp, cam un an, un an şi ceva, ca să pot să mă împrietenesc cu această vioară şi să-i înţeleg toate calităţile.
Aţi acceptat anul trecut provocarea lansată de Radio România Cultural de a vă duela cu Gabriel Croitoru. Arbitru a fost pianistul Horia Mihail. Sunteţi fericit că v-aţi lăsat provocat şi ca aţi luptat cu această armă de un incontestabil calibru, vioara Stradivarius Pachud?
L.P: E o mare bucurie să ai în fiecare zi în mâini o vioară Stradivarius. De multe ori uit, pentru că este cu mine tot timpul. Din când în când zic: ce noroc, ce şansă am avut să ating acest instrument. E o mare şansă, este indescriptibil. A fost special în fiecare oraş, dar cu atât mai mult la Craiova, acasă la mine, unde în sală erau multe feţe cunoscute. Am simţit că interpretez pentru familie, pentru prieteni. Este întotdeauna o mare bucurie să cânt în ţara mea
Cine a câştigat?
L.P: Eu cred că a câştigat în primul rând muzica şi publicul român care a umplut sălile. A fost o experienţă minunată şi de aceea am decis să o reluăm anul acesta, în perioada 12-25 septembrie în alte oraşe. Noi credem că aceste frumoase instrumente trebuie cât mai mult cântate şi trebuie arătate publicului.
Până la Duelul Viorilor, publicul român vă mai poate asculta?
L.P: Chiar pe 1 şi 2 martie, la Ateneul Român, alături de orchestra Filarmonicii „George Enescu”, în care am mulţi colegi, când voi cânta Dublul concert pentru vioară, harpă şi orchestră de Louis Spohr, o lucrare care nu ştiu dacă s-a mai cântat la Bucureşti, împreună cu harpistul Ion Ivan Roncea şi dirijorul Theo Wolters. De asemenea, probabil voi reveni în vară pentru cursurile şi festivalul de la Sinaia „Enescu şi muzica lumii” organizat de Marin Cazacu şi cu nerăbdare la al doilea Duel al viorilor, alături de prietenii mei Gabriel Croitoru şi Horia Mihail, în alte oraşe ale ţării.
