La Cannes, în paralel cu filmele din competiţie, şi cele incluse în diverse alte secţiuni, s-a vorbit, destul de mult, şi despre Panda. Lucru datorat şi faptului că a venit să-l susţină Tigrişoara, Angelina Jolie.
Aceasta, ca de fiecare dată, n-a ratat ocazia să laude adopţia de copii, atât de la modă la Hollywood, de când lumea, chiar dacă uneori s-a ajuns la drame, pe care mulţi preferă să le ignore acum (vezi copiii terorizaţi de Joan Crawford).
Extrem de rapid, pelicula a ajuns şi la noi. Am putut constata cu plăcere şi surprindere că, printre voci, în afară de cele deja ştiute din episoadele anterioare, precum Jack Black (ai cărui băieţei refuză să creadă că el e glasul, fiind convinşi că ursuleţul e dotat din start cu aşa ceva…). Aflăm din genericul de final că a fost pe acolo şi un adevărat maestru al artelor marţiale, neîntrecutul Jean-Claude Van Damme (Master Crock). Jackie Chan (Maimuţa) e în continuare acolo ca şi alte două colege de continent: Lucy Liu (Viper) şi Michelle Yeoh (Soothsayer, Capra, ghicitoarea neiubită pentru prevestirile ei), nou-venită, dar de care, probabil, vom mai da şi în seria următoare, pentru că finalul este mai mult decât întredeschis. Regia i-a fost încredinţată, de data asta, unei femei, Jennifer Yuh (Nelson), o sud-coreancă, de aproape 40 de ani, înnebunită în copilărie după filmele cu bătăi tradiţionale, elaborate, şi maşini.
Ea are deja experienţă în domeniu colaborând, e drept, neîncredinţându-i-se încă întreg proiectul, şi la „Madagascar”, „Sinbad”, „Spirit” sau „Dark City”. Dintre personajele cele mai nostime, trebuie menţionat Maestrul Shifu. Personaj pe care Dustin Hoffman îl înzestrează cu ironie şi candoare, cel care reuşeşte să-şi găsească liniştea interioară, lucru aparent imposibil pentru protagonistul alb-negru şi pe cale de dispariţie, pe care acum îl putem vedea şi pe IMAX şi pe 3D cum înfulecă spectaculos, îşi iubeşte tatăl gâscan, pe domnul Ping (sâsâit de James Hong), dar are şi câteva clipe de clarviziune, de tip oedipian, căci fără psihanaliză, nici măcar desenele animate nu mai funcţionează, dincolo de Ocean. Cel mai spectaculos, vizual, este Păunul, personaj malefic negativ întrupat de o fiinţă cu o coroană de pene albe (culoare malefică pe continentul galben), împodobit cu un fel de cocarde ce pot fi interpretate ca fiind franţuzeşti, englezeşti sau americăneşti, pentru că au culorile lor, distincte, albastru, alb şi roşu. Pentru ca să-l facă şi mai de temut, a fost cooptat Gary Oldman, clientul peliculelor de groază (inclusiv „Dracula” din 1992 sau „Diavolul”, un scurtmetraj din 2002). Poftiţi la un altfel de zoo!
Există nişte puncte comune, însă, şi cu „Piraţii din Caraibe”, cam toate animăluţele prezente par a fi ultrafardate la ochi, uneori desenul semănând cu masca lui Zorro.
Ritmul poveştii este însă unul absolut ameţitor şi categoric că părinţii de copii mici nu pot decât să se îngrijoreze de proliferarea acestei mode care împinge la un fel de nebunie, la nivel vizual, dar şi de înţelegere. Scena cu dragonul e foarte drăguţă, săgeţile de foc amintesc că pare a fi anul arcurilor, ca armă letală (vezi „Trebuie să vorbim despre Kevin” cu Tilda Swinton şi mai ales cu Ezra Miller). Mult hulitele pocnitori sunt şi ele prezente, dar şi splendidele artificii, care seamănă cu spectaculosul final anual al mult aşteptatului Festival Anonimul din Delta Dunării. Din punct de vedere arhitectural, pagodele sunt pretutindeni, uneori mai degrabă ca nişte zgârie-nori, probabil pentru o mai uşoară înţelegere din partea publicului americanizat.
