E greu de înţeles ce-or fi găsit Iarina Demian şi Tudor Chirilă la cele trei texte. Cert e că sunt trei piese, dacă nu foarte proaste, atunci super-banale. Iar dacă o fi ceva de capul lor, în spectacol nu se vede. Prima piesă, „Preludiu şi Liebestod” de Terrence McNally, este monologul (interior) al unui dirijor. Mai exact, e vorba despre ce le trec prin cap acestuia şi altora (concertmaestru, soţie, solistă, admirator) în timpul desfăşurării unui concert. Şi aici faimosul dirijor din piesă bifează cam toate temele posibile: artă, iubire, familie, fani, societate, sex. E o amestecătură între clasica temă a artistului/omului neînţeles şi povestiri despre partide de sex. O amestecătură care ar putea să dea bine la liceeni. Mai ales că, la final, artistul neînţeles se sinucide.
„Problema”, de A.R. Gurney Jr., a doua piesă, este istoria unui cuplu cu disfuncţionalităţi sexuale. E un fel de banc mai lung care n-ar fi fost chiar atât de rău dacă spectacolul ar fi reuşit să îi redea aspectul comic. Dar e tratat cu morga pe care regizoarea vrea să o imprime întregii montări. În felul acesta, i se refuză spectatorului ocazia ca măcar „să se râdă”.
În ultima bucată, „Naomi în camera de zi”, de Christopher Durang, mi-e foarte greu să zic ce se întâmplă. Să zicem că e o întâlnire dintre o mamă ţicnită, fiul ei, la rândul lui „sărit de pe fix”, şi soţia acestuia din urmă. O întâlnire cu urlete şi deghizări. Mai mult n-am priceput.
Şi dacă alegerea tocmai a acestor piese e cel puţin ciudată, alăturarea lor în acelaşi spectacol chiar nu are nici un sens. Singurul motiv plauzibil e că, de ar fi fost montată una singură, spectacolul ar fi durat prea puţin.
În spectacol însă le uneşte ceva: tonul cu care sunt abordate. Regizoarea vrea să ne transmită că dincolo de glumiţele din text e ceva „serios”. Le refuză textelor ceea ce ar fi putut salva spectacolul: umorul. Ia texte de comedie şi încearcă să le transforme în drame. Refuză să facă poante şi adaugă peste tot muzică. Serioasă. Clasică.
Prima piesă se petrece pe muzica lui Wagner. Aşa e textul. Dar Wagner (sau ceva asemănător) pe fundalul unor bancuri, cum sunt „Problema” şi „Naomi…” , distruge şi umorul, şi muzica. Şi, ca să ne prindem că e „ceva serios” la mijloc, până şi schimbările de decor au loc „în ritm” de Wagner. Adică din o oră şi patruzeci, cât durează spectacolul, vreo zece minute sunt alocate maşiniştilor care schimbă puţinele obiecte de decor mergând uşor ca la înmormântare.
Greu de înţeles este şi de ce au considerat oamenii de la ArCuB, coproducător în cazul de faţă, că acest proiect merită finanţat? Desigur, nu aveau de unde să ştie cum va ieşi spectacolul. Dar care sunt criteriile după care eventualul evaluator al proiectului a considerat că aceste texte merită să fie montate în detrimentul altora? Le-o fi citit cineva înainte să dea banii?
O LUME PE DOS
Durata: 1h 40min cu pauză.
Trei piese într-un act.
Regia: Iarina Demian. Cu: Tudor Chirilă, Iarina Demian, Smaranda Caragea, Simona Stoicescu, Andrei Runcanu, Marius Drogeanu.
Teatrul de Comedie – Sala Studio (Str. Sf. Dumitru nr. 2, tel. 021.315.91.37). vineri, 26 februarie, ora 19.30. Preţ bilet: 21.20 lei.
