Regizorul Nae Caranfil se pregăteşte să dea în toamnă primul motor la noul său film „Alice în ţara tovarăşilor”, cu titlul englezesc „Closer to the Moon”. Pelicula va beneficia şi de două „implanturi” hollywoodiene: actorii Vera Farmiga şi Mark Strong.
Noua creaţie a lui Nae Caranfil reia povestea marelui jaf comunist pe care îl transpune, spre deosebire de documentaristul Alexandru Solomon, într-un film de ficţiune. Într-adevăr întâmplarea are un potenţial cinematografic care ar putea face orice regizor pasionat de filme cu gangsteri să crape de invidie. Un jaf demn de Bonnie şi Clyde, care s-a petrecut sub nasul lui Gheorghiu-Dej, având ca autori nu „bandiţi legionari” sau membri ai „burgheziei putrefacte” ci tovarăşi comunişti de încredere, cu studii la Moscova şi funcţii înalte în aparatul de partid.
Pe 28 iulie 1959, o maşină a Băncii Naţionale a României a fost oprită în plină zi şi jefuită de patru bărbaţi mascaţi şi înarmaţi şi de o femeie. Cum în România din cei mai negri ani ai comunismului, când puşcăriile gemeau de oameni nevinovaţi, era de neconceput ca cineva să fie atât de nebun încât să jefuiască Banca Republicii Populare Române, miliţienii care însoţeau transportul cu bani nici măcar nu purtau arme. Aşa că a fost incredibil de simplu pentru hoţi să sustragă din vistieria statului incredibila sumă de 1.686.000 de lei, reprezentând cam 250.000 de dolari.
Jaful nu doar că era unul absolut aiuritor, ci părea să fie şi inutil, pentru că leul nu era o monedă uşor convertibilă şi chiar dacă s-ar fi putut transforma în dolari, era greu de crezut că jefuitorii ar fi avut unde să schimbe o sumă atât de mare fără să bată la ochi. Lovite în orgoliul de instituţii care luptau împotriva răului şi pentru binele poporului, autorităţile au început o întreagă vânătoare de vrăjitoare. S-au operat sute de arestări şi mii de oameni au fost anchetaţi, în primul rând cei cunoscuţi ca fiind ostili regimului.
Demascare în stil comunist
Partidul nu era deloc pregătit pentru şocul ce avea să urmeze. Mergând pe urmele taxiului cu care s-au făcut nevăzuţi atacatorii, miliţia comunistă a ajuns la adevăraţii făptaşi. Capul bandei era Alexandru Ioanid, pe adevăratul său nume Leibovici, care avusese o funcţie importantă în miliţie, ca şef al Direcţiei Judiciare. Acesta era rudă cu ministrul de internel al RPR, Alexandru Drăghici. Din grup mai făceau parte fratele său, Paul Ioanid, profesor universitar, cu studii la Moscova, fost şef de catedră la Academia Militară, Igor Sevianu (Herscovici, pe numele adevărat), inginer de aviaţie, fost locotenent în miliţie, soţia acestuia, Monica, Haralambie Obedeanu (Lazarovici), fost jurnalist la Scânteia şi decan al facultăţii de Jurnalism de la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi Saşa Muşat (Glanzstein Abrasa), profesor universitar, rudă cu Emil Bodnăraş.
Surprinzător este faptul că toţi aceşti comunişti convinşi care au pus umărul la instaurarea acestui regim în România au ales să facă un gest atât de „capitalist”, desprins din filmele „agresorului american”. Ceea ce avea însă să urmeze a fost chiar şi mai uluitor. Autorii jafului au fost puşi să joace într-un film care reconstituia lovitura. Filmul, făcut în cel mai comunist mod cu putinţă, cuprindea desigur secvenţe întregi în care făptaşii, despre al căror trecut comunist nu se sufla o vorbă, îşi însuşeau critica şi-şi făceau autocritica. „Reconstituirea”, aşa s-a intitulat filmul jafului, care a avut şi un regizor, Virgil Calotescu, a fost prezentat apoi în cinematografele patriei spre gloria miliţiei şi securităţii comuniste. De-abia după ce au jucat propriile roluri în filmul demascării lor, bărbaţii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, iar femeia la închisoare pe viaţă, pedeapsă comutată apoi la 25 de ani.
Referindu-se la acel prim film „Reconstituirea” din cinematografia noastră, regretatul cronicar Alex Leo Şerban scria: „E puţin probabil să existe – sau să fi existat vreodată – un regizor/scenarist atât de cinic precum regizorii/scenarişti ai Republicii Populare Române. „Artişti emeriţi”, atunci când nu erau „artişti ai poporului”, aceştia au ridicat crima de stat la rangul uneia dintre „artele frumoase”, în orice caz, au ridicat-o la rangul de film. „Reconstituirea” lui Calotescu nu e cinema – e doar propagandă turnată pe peliculă, în scop (care, nu-i aşa, scuză mijloacele) didactic. Dar, în didacticismul său rudimentar, poate suplini un curs scurt de leninism-stalinism, versiunea Beria”.
