Primele zile ale Festivalului de Film Istoric ce se desfăşoară între 5 şi 15 august în cetatea Râşnovului s-au scurs. Ele au stat sub semnul memoriei. Amintirea martirilor puşcăriilor comuniste, privirea retrospectivă auspra atentatelor din 11 septembrie şi un remember trist ce a marcat scurta viaţă a cineastului româno-maerican Nicholas Dimăncescu mort la doar 26 de ani.
În tentativa de a nu risca repetarea evenimentelor tragice din istorie, un astfel de festival funcţionează foarte bine ca memento. Ca în orice autentică Odisee, drumul până la destinaţie face parte din show. Dacă eşti bucureştean amator de istorie şi vrei să-ţi petreci un weekend la festivalul de la Râşnov trebuie să te înarmezi cu câteva obiecte şi obiective neapărat necesare. În primul rând cu infinită răbdare căci indiferent ce cale ai alege alta decât aceea de a te teleporta drumul se anunţă lung ca o zi de post aşa cum îi stă bine unei zile de vineri.
Chinurile unui cinefil prins în trafic
Dacă mergi cu maşinuţa proprie trebuie să iei în calcul că o sută şi ceva de kilometri se pot face şi în patru-cinci ore şi dacă mergi cu trenul cam tot pe acolo. La trecera timpului poate ajuta o carte sau, dacă e cam exagerat sfatul, măcar un audio book. Cel cu Andrei Pleşu citind din „Despre îngeri” e numai bun când în mod normal i-ai înjura pe cei responsabili cu lucrările de pe DN1 de toţi dracii. Dacă totuşi decizi, cum greşit am făcut eu, să mergi cu un microbuz C&I, pe lângă faptul că petreci aceleaşi patru-cinci ore pe DN1 mai stai şi la mâna unui şofer cretin şi manelist, demn reprezentant al acelei a treia categorii umane din enumerarea oameni buni, răi şi şoferi, care îţi spune că deşi are staţie în Braşov nu te poate lua la bord pentru că destinaţia lui finală e Târgu Mureş, de parcă nu poţi urca în trolebuzul 85 decât dacâ mergi la gară. Alte staţii nu există. Nu-i pe listă nu există. Sigur că e ilegal să iei călătorii după cum vrea muşchiul tău, dar ce contează legea când eşti şofer şi meseria ta e şmecheria aceeaşi cu cea a lui Gore din Cluj.
Cu V de la Râşnov
Dacă reuşeşti să pleci din Bucureşti şi dacă mai ai şi şansa de ajunge totuşi la Râşnov, cum prin nu ştiu ce minune mi s-a îmtâmplat mie, ai şansa să participi la nişte evenimente faine, ca să vorbim pe limba localnicilor. Localitatea e cam prăfuită şi cam unfriendly cu turiştii din punctul de vedere al serviciilor, dar ne aflăm în România, nu e ca şi cum ne-am aştepta la mare lucru. La restaurante eşti servit cu o lentoare ardelenească de-a dreptul filosofică din categoria „stai, domne, că nu dau turcii” dar după ce te obşnuieşti cu delay-ul care face parte din specificul local te resemnezi, că ce poţi face altceva. Pentru că ai venit totuşi pentru festivalul de film istoric te decizi să urci în cetate. Aici ai de ales, ca-n poveste, calea scurtă sau cea ocolită. Îţi aminteşti din Biblie (dar şi din poezia lui Macedonski din cartea de română de clasa a XI-a, „Noapte de decemvrie”) că e bine să o iei pieptiş în viaţă, căci pe calea lungă şi ocolită o iau toţi ăia care au şanse minime de accedere la nemurire. Astfel că, în ceea ce mă priveşte,calea cea scurtă a fost alegerea, proastă ca de obicei, de unde se vede că am plecat de-acasă sub o karmă proastă, planetele s-au aliniat ca nişte beţive puse să meargă în linie dreaptă şi nici cu feng shui-ul nu am stat mai bine. Am început să urc pe scurtătură ajutându-mă de nişte scări care, surpriză, au dispărut destul de repede. Ca orice „pantofar” bucureştean cum le zic montaniarzii fiţoşilor care nu înţeleg cum devine cazul cu echipamentul de munte, eram în mod evident încălţată cu pantofi. Cu balerini, mai exact, negri cu paiete şi cu broderii sclipicioase din ăia cu care mergi la teatru. (Ok, acum puteţi lua o pauză bună de râs. Aveţi şi de ce). Bineînţeles că mi-am rupt frumuseţe de pantofiori, lăsând în urma mea o dâră de paiete şi sclipici ca-n povestea cu „Hansel şi Gretel”, deşi nu aveam de gând să mă mai întorc vreodată pe acolo, bineînţeles că m-am rătăcit prin pădure şi bineînţeles că mi-au venit în minte toate ştirile de la ora cinci cu turişti mâncaţi de ursoaice şi de puii lor, de aceiaşi turişti muşcaţi de şerpi, de râşi, de plânşi şi de alte jivine, venindu-mi în minte şi filmul ce urma să ruleze în seara respectivă realizat de bietul cineast american mort în Munţii Şureanului. După o bună bucată de drum făcută în patru labe, am sfârşit drumul în glorie. Ajunsesem la literele de pe dealul cetăţii care compun cuvântul „Râşnov”. Atunci mi-au dat literalmente lacrimile. Nu de oboseală sau de uşurare, ci de oftică pentru că nu era nimeni cu mine să mă fotografieze cu litera V de care mă sprijineam cu înflăcărare. Cum nu voi ajunge niciodată probabil la literele de pe colina Hollywoodului, eram conştientă că acesta este maximum de alpinism alfabetic, sau cum s-o putea numi, pe care-l puteam obţine. V-ul ăla de la Răşnov era Rubiconul meu. Am pătruns în cetatea pe vremuri de necucerit întemeiată de cavalerii teutoni (deşi unii istorici mai cârtitori susţin că nu au ajuns până la Râşnov, că cică s-ar fi oprit la Prejmer, dar aşa sunt istoricii ăştia, aruncă cu tot felul de aburi în populaţie) după cum spune brandul de ţară, de Ţara Bârsei. Aici în sfârşit mi s-a putut împlini un vis care începuse să pară imposibil. Am văzut filme. După cum îmi merseseră lucrurile până şi să ajung să văd filme la un festival de film se cheamă că a fost o mare realizare. M-am simţit precum Ulise când a ajuns finally în Itaca. Am găsit adică o Penelopă mai bătrână şi cam repetitivă, căci văzusem deja acele filme, dar faptul că de data aceasta le-am vizionat proiectate între zidurile cetăţii Râşnovului pe care le cucerisem cu sudoarea frunţii şi a mâinilor şi a picioarelor, cu sudoare aşa, în general şi în particular, mi-a schimbat complet perspectiva.
Război, comunism, oroare, istorie
Deşi lungul meu drum până la ele a fost aproape amuzant, filmele din festival au fost câte se poate de serioase. Printre peliculele pe care le-am văzut şi care mi-au plăcut în cele două zile petrecute la Râşnov, la cinematograful din oraş şi în cetate, s-au numărat şi cele două documentare despre primul şi despre cel de-al doilea războoi mondial realizate de Nicholas Dimăncescu care s-a sfârşit acum două luni într-un accident în munţi pe când filma un nou documentar despre daci. Întâlnirea cu filmele acestui tânăr a fost cu adevărat emoţionantă cu atât mai mult cu cât ele au avut în preambul proiectarea un uimedalion de fotografii şi un speech al tatălui lui Nicholas, Dan Dimăncescu. Despre Nicholas şi marea lui iubire, istoria României, a vorbit şi speologul Cristi Lascu de la National Geographic care a colaborat îndeaproape cu regizorul american. Canalul National Geographic a mai pus la dispoziţia festivalului, pe lângă participarea şi expertiza lui Cristi Lascu, şi două documentare despre atentatul de la 9/11.
Un alt documetar care îţi făcea părul măciucă a fost „Demascarea” realizat de Nicolae Mărgineanu. Câţiva supravieţuitori ai închisorii de la Piteşti, unde s-au petrecut unele dintre cele mai cumplite orori de care se fac vinovaţi comuniştii, şi-au povestit în cuvinte puţine, dar cutremurătoare, experienţa de necuprins în vorbe. Un astfel de film te face să te întrebi din nou la modul cel mai serios de ce nu se face totuşi în România un proces al comunismului care să dea o pedeapsă măcar morală celor care au făcut posibile astfel de crime. Încheind totuşi într-o notă optimistă pot să fac o declaraţie pe proprie răspundere. Mie de la festivalul de film istoric mi-au plăcut cel mai mult …concertele. În special cele susţinute în Biserica Evanghelică, o revizitare cu un ochi proaspăt a operei lui Bach interpretate la vibrafon de Alexandru Atanasiu şi la orgă şi spinetă de Cipriana Smărăndescu.
Festivalul de film istoric de la Râşnov continuă până lunea viitoare aşa că puteţi să vă faceţi drum pe acolo. Dar evitaţi ziua de vineri şi pe cât posibil DN1 sau microbuzele C&I.
