Întâlnirea cu oamenii care domină lumea nu este niciodată uşoară. Cu toate acestea, Irina Păcurariu a reuşit să-i facă pe puternicii zilei să se confeseze în faţa camerei de luat vederi.
Ce înseamnă pentru Irina Păcurariu, omul, realizarea emisiunii „Culoarele puterii”?
Irina Păcurariu: O temă pentru acasă pe o perioadă de un an… cam aşa a fost realizarea acestei emisiuni. Proiectul l-am schiţat având iniţial un singur „personaj principal”: puterea. Alegerea nici nu mai are nevoie de justificări. La fel ca orice viciu, puterea seduce, dă dependenţă, este pătimaşă şi provoacş gelozie. Cu alte cuvinte, are toate ingredientele unui subiect de tabloid dar, în acelaşi timp, se poate conjuga într-un registru serios. Nu am avut naivităţi, ştiam că cei care au deţinut puterea sau au stat în imediata ei vecinătate sunt antrenaţi să poarte o mască de protecţie, că spun cam aceleaşi lucruri şi se salvează cu aceleaşi glume la orice întrebare, dar mai ştiam şi că, dacă trece o vreme de la ocuparea unei anumite demnităţi, apare un soi de nostalgie care lasă loc de sincerităţi. Eu nu am urmărit decât să fiu la locul potrivit, în momentul în care apare cheful de destăinuiri.
Pe ce criterii v-aţi ales invitaţii emisiunii?
I.P: Oameni care au contat în raport cu Romania, buni cunoscători ai spaţiului de decizii de aici, cu experienţe speciale şi, nu în ultimul rând, cu umor şi charismă.
Varietatea de personaje este impresionantă şi înţeleg că pe unele dintre ele le cunoaşteţi de mai mulţi ani. Graţie acestui fapt, tema emisiunii s-a construit în timp, în mintea dvs., până să o puneţi pe hârtie ca proiect?
I.P: Nu sunt mulţi cei pe care îi cunoşteam personal, îi ştiam doar pe românii Ion Ţiriac, care nu mai are nevoie de nici o recomandare şi pe tânărul Sebastian Burduja, pe care mi-aş dori să pot paria pentru o Românie conjugată la viitor. Mă mai întâlnisem şi cu Laura Simms, o americancă venită acum câţiva ani la Iaşi să îşi caute mormântul bunicii. Am filmat-o şi atunci, este un personaj incredibil. Locuieşte pe celebrul Broadway, dar a traversat planeta ca să ajungă la Dorohoi şi după ce s-a înzăpezit într-un sat din nordul României a descoperit că aceastş ţară este locul unde îşi poate exersa cel mai bine meseria ei de povestitor, „story teller”, cum scrie pe cartea ei de vizită. De atunci s-a reîntors în România de multe ori şi a condus programe pentru femeile romma pe care le-a stârnit să îşi povestească primii ani din copilărie sau a facut tabere cu orfani, pe care i-a învăţat să spună şi să interpreteze poveşti. Marea ei încercare a fost lupta cu autorităţile dintr-un orăşel din Moldova, autorităţi care au deturnat banii trimişi de ea pentru salvarea unei grădini zoologice. Am regăsit-o pe Laura vorbind cu Leslie Hawke despre proiectele ei şi astfel am redescoperit această femeie care deţine puterea de a organiza strângeri de fonduri la New York cu Anthony Hopkins, dar nu poate câştiga un proces cu un primar lacom de la Buhuşi. Când faci reportaj ca meserie ajungi să decupezi fiecare zi din viaţă după calitatea şi valoarea de exemplu a întâlnirilor pe care le ai tu personal. Când ceva merită spus mai departe, ajungi să „desenezi” un proiect care, urmărind o anume idee, să îţi poată servi ca vehicul pentru ca întâlnirile tale să devină subiecte şi pentru public.
Cât timp v-a luat pregătirea şi mai ales filmarea emisiunii şi câte episoade are?
I.P: Nimic spectaculos, aceleaşi zeci de telefoane şi mailuri pe care le presupune orice proiect, două deplasări externe, filmări cu camera personală când m-am bucurat de participarea la evenimente unde am întâlnit personaje utile proiectului şi destule filmări şi in Romania. La TVR 1 vor fi trei ediţii speciale şi vom continua cu o serie la TVR Info.
Proiectul are o puternică implicare personală. Care este impresia finală a realizatoarei, în special acum, când produsul dvs. este prezentat pe TVR1 şi aveţi reacţii imediate din partea publicului?
I.P.: Aş risca să spun că implicarea personală a fost mult mai mare în alte proiecte pe care le-am făcut. Nu pot susţine că am lucrat mai mult sau mai cu patos la aceste „Culoare ale puterii” decât la documentareale făcute prin locuri neştiute de nimeni în România. A fost o încercare de a muta cursorul media de pe nunţile, botezurile, divorţurile şi parastasele autohtone pe spectacolul de vorbe şi păreri ale unor oameni care, din diverse cancelarii ale lumii, ne definesc mai bine decât reuşim chiar noi înşine. Reacţiile au apărut încă de când se difuza promo-ul emisiunii, pot spune că s-a declanşat o adevaratş dezbatere pe mailuri, bloguri sau reţele de socializare. Cronicile bune pe care emisiunea le-a strâns deja mă onorează şi cel mai mult mă bucur de toate opririle la care mă obligă anonimi întâlniţi întâmplător care simt nevoia să comenteze cu mine diverse păreri şi opinii auzite în emisiune. Cred că asta este marele câştig al programului.
Ce costuri materiale şi personale a impus acest proiect?
I.P. Au fost costuri normale pentru o emisiune de reportaj şi am avut un partener, Rotary International, pentru cele două depalsări externe. Doar că, sigur, am lucrat mai organizat. Singurul pariu câştigat a fost să reuşesc să organizez toate filmările strecurându-mă în agendele încărcate ale intervievaţilor din SUA şi UK şi comasând totul în câteva zile de deplasare. Am stat la Washington şi New York doar patru zile şi am reuşit să înregistrăm 10 interviuri! Bineînţeles că am mizat pe ingredientele fără de care meseria asta nu se poate face: îndrăzneală şi noroc.
