Irina Margareta Nistor este criticul de film român care „traduce“ pe înțelesul nostru, al privitorilor de timp liber, noile producții cinematografice. Vocea ei ne este familiară de pe vremea când casetele circulau pe sub mână. Despre filmele copilăriei, studenția în comunism și debutul în meseria mult visată vorbim acum cu Irina Margareta Nistor.
Romania liberă: De când ați început să vedeți filme? Și când ați știut cu siguranță că asta vreți să faceți, să fiți critic de film?
Irina Margareta Nistor: Văd filme, la cinema, de la doi ani; mi-am dorit să fiu critic de cinema de pe vremea când urmăream, în adolescență, emisiunile de la televizor ale lui D.I. Suchianu și prezentările pline de șarm ale lui Catrinel Oproiu, dar îmi părea un vis nerealist. Deci aș putea spune că este o carieră neașteptată și binecuvântată.
Ce filme vedeați în copilărie, în perioada comunistă? Cum arăta copilăria Irinei Margareta Nistor în acea perioadă?
În copilărie vedeam filmele de la cinema, exclusiv cele străine, americănești, în anii ’60-’70, le țin bine minte pe cele cu Liz Taylor sau Audrey Hepburn, ori cele franțuzești cu Jean Marais sau Louis de Funès, ori italieneștile cu Alberto Sordi sau Vittorio de Sica. Din ’76, de când am intrat la facultate, am văzut cam tot ce oferea Cinemateca bucureșteană, de la filmele mute până la cele interzise, care se mai strecurau pe acolo. Vreun Foreman, vreun Polanski și, în plus, am avut șansa de a putea viziona, lunea, la dragul Cinema Studio proiecțiile pentru membrii ACIN (Asociația Cineaștilor), ceea ce însemna titluri recente de la Woody Allen la Coppola. N-am ce idealiza din perioada respectivă, eram perfect conștientă că nu pot călători și pentru mine acesta era cel mai mare blestem, mai presus de celelalte neajunsuri comuniste.
Dar viața de student ce însemna atunci? Cât de îngrădiți vă simțeați?
În studenție, deși am făcut limbi străine, respectiv franceză și engleză, nu puteam ajunge în niciuna dintre țările în care se vorbeau aceste limbi. Deci din nou se punea problema unei lipse de libertate. Cărțile se procurau greu, ca de altfel și dicționarele, marea mea pasiune.
Era filmul o modalitate de evadare din realitate?
Filmul este și rămâne în orice împrejurare nu numai o evadare din realitate, ci o viață paralelă care te ajută să ignori toate neajunsurile din cea pe care ești obligat s-o trăiești.
Când a dat democrația peste noi, nu știu cât de cunoscută erați ca figură, dar cu siguranță erați una dintre cele mai cunoscute voci. Cum ați ajuns aici?
Ca figură mă știa foarte puțină lume, deși în 1984 „debutasem“ pe micul ecran în emisiunea formidabilului Iosif Sava, căruia îi făceam o rubrică de cinema în care strecuram fragmente din filme, altfel interzise integral, precum „Moarte la Veneția“. Vocea era cunoscută pentru că dublasem câteva mii de filme, fiind ceea ce numesc eu un rău necesar, căci pentru mine subtitrarea este una dintre tradițiile noastre cele mai de preț!
Traducerea filmelor care erau apoi distribuite pe sub mână nu prezenta niciun pericol? Cât de obositor era să faci traducerea la prima vizionare și să muncești ore în șir?
Nu știam exact pe vremea aceea cât de mare este pericolul, abia mai târziu aveam să aflu că existase același lucru și în celelalte țări foste socialiste, precum Polonia, Cehia, Rusia, deci e clar că era ceea ce se cheamă „cu voie de la poliție“ (sau de la miliție, pe atunci). Oricum, fiind atât de pasionată, nimic nu mă speria mai tare decât ideea că aș putea să nu mai traduc, implicit să nu mai văd filmele sau să-mi ia altcineva locul. „Obositor“ este un cuvânt al cărui sens îl înțeleg destul de greu când este vorba de filme. Sunt în stare să văd și opt la rând fără să simt în vreun fel că asta m-ar istovi. O făceam cu o patimă nedisimulată, de aceea mă și lua valul și mi se întâmpla să mi se înece vocea dacă era o scenă prea sentimentală sau să mă umfle râsul dacă era ceva suficient de amuzant.
Știu că este o întrebare care cu siguranță vi s-a mai pus, dar atunci când traduceați filme pentru video vă cenzura cineva? Ați tras vreodată vreo înjurătură vizavi de vreun film?
Filmele pe casete nu le cenzura nimeni, spre deosebire de cele de la TVR, din care se tăia masiv sau se modifica în traducere. N-am cum să fi tras o înjurătură pentru că nu înjur, pentru că mi se pare înjositor, inutil și o lipsă de imaginație. În privința peisajului politic, cred că uneori mi-aș fi dorit să-i pot taxa verbal, deși nu cred că s-ar fi sinchisit cineva.
Au filmele vreun rol în educația privitorului? Pot ține ele locul lecturii?
Filmele pot educa privitorul, dar și mai bine ar fi să se introducă odată în programa școlară și o istorie a cinematografiei mondiale. Am trăi mai frumos, am pricepe mai mult, am fi mai fericiți, am ști să discernem mai bine. Filmul nu ține locul lecturii, dar poate deschide pofta de citit.
Spre ce se îndreaptă cinematografia? Gurile rele spun că a apus cinematografia de artă și comercialul inundă ecranul. Ce părere aveți?
De când se tot spune povestea asta… de la superproducțiile din anii ’60. Cinematografia nu poate supraviețui decât prin diversitate. De multe ori și în filmele comerciale, în blockbustere, se fac aluzii la lucruri rafinate, pe care un spectator experimentat le sesizează și se bucură de ele.
Dar cinematograful românesc cum pare? Mai ales cel de pe malul Dâmboviței, unde Caragiale continuă să traiască?
Cinematograful românesc actual încearcă să se pună bine nu numai cu juriile internaționale, ci și cu publicul, care, apropo de Caragiale, s-a lăsat cucerit de adaptarea modernă și foarte originală a celor „Două lozuri“. În rest, se face mult mai mult film românesc, mă minunez de fiecare dată cum or reuși, pentru că financiar e foarte complicat. După ce, acum zece ani, Cristian Mungiu lua Palme d’Or cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“, acum câțiva ani Călin Netzer punea mâna pe Ursul de Aur, la Berlinală, iar la secțiunea „Film într-o limbă străină“ (și nu cum greșit tot citesc: „Film străin“ – „Lion“ e străin, că-i australian!) „Toni Erdmann“, o coproducție Germania-România, a fost nominalizat la cele mai invidiate premii de pe planetă.
Care este filmul pe care-l purtați în buzunarul de la piept și ce film – ecranizare sau o anumită temă – așteptați să se facă?
Filmul pe care-l port în buzunarul de la piept? Românesc: „Pădurea spânzuraților“. Ce aștept să se facă? Un film despre Regina Maria și unul despre alpinistele românce dispărute cu mulți ani în urmă pe Everest.
