Cea mai nouă premieră creată de Radu Afrim, „În curând vine timpul”, pusă în scenă la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, prezintă viaţa ca pe un vestibul al morţii populat cu personaje comic-sinistre ce se zbat neputincioase, ca peştii pe uscat, şi cărora, cu fiecare clipă care trece, li se apropie funia de par, iar sfârşitul le aşteaptă, colea, după colţ.
Aceasta este cea de-a doua piesă dintr-o trilogie a vieţii şi a morţii scrisă de daneza Line Knutzon. Prima piesă, „Mai întâi te naşti”, a fost montată de Radu Afrim la Teatrul „Andrei Mureşan” din Sfântu Gheorghe. Aşadar, mai întâi te naşti, iar apoi trăieşti şi mori. Nu ştim care este sensul acestui drum şi al scurtului popas al omului prin aceste trei stadii: naştere, viaţă, moarte, dar, cu sens sau fără, acest traseu rămâne singura certitudine omenească.
Personajele din „În curând vine timpul” sunt ca nişte muşte bâzâitoare ce se învârt fără rost, părând că joacă chiar şi în propria viaţă rolurile secundare. Scena este plină de păpuşi hidoase, lăsate parcă anume de un copil obraznic fără haine şi fără membre şi tot ca nişte păpuşi dezarticulate se mişcă fără vreun sens şi oamenii ce populează scena. Un copac uriaş, replică a pomului cunoaşterii binelui şi răului din Raiul primordial, domină „peisajul”. E un arbore crescut în mijlocul sufrageriei noilor Adam şi Eva, ale cărui ramuri au făcut nişte fructe ciudate: zeci de veioze aprinse. (Scenografia foarte inspirată e semnată de Cristina Milea).
Pătratul conjugal
Două cupluri, care prin mai vechi sau mai noi acuplări în cruciş şi-n curmeziş par a forma o unică familie, împart doi copii de existenţa cărora foarte rar îşi amintesc. Cuplul numărul 1 este format din Rebekka şi Hilbert (pur şi simplu seducători Liliana Ghiţă, colaboratoare cu state vechi a lui Radu Afrim, care a fost „împrumutată” special pentru acest rol de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, şi Richard Balint, starul trupei din Oradea, care a şi primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru Scurt pentru acest rol). Îi cunoaştem prima dată pe cei doi soţi maturi şi plictisiţi de moarte unul de celălalt. În fiecare zi îşi propun să părăsească „raiul” conjugal, dar le lipsesc cheful şi curajul.
„Unul dintre noi trebuie să plece”, îşi spun, dar fiecare îi lasă celuilalt „onoarea” de a ieşi primul pe uşă. Îşi amintesc vag că a existat o vreme când s-au iubit pentru că el era unic („Tu erai singurul din lume pe care îl vedeam”), iar ea mai blondă. „Mai blondă?”, se miră Rebekka, încercând să înţeleagă câtor grade de comparaţie li se poate, la urma urmelor, supune o biată femeie blondă. Soţul şi soţia au devenit mai degrabă colegi de apartament. El bate la uşa ei politicos, ca un musafir, şi-i cere voie cu o voce mică să-şi îndeplinească îndatoririle conjugale. Ea îl respinge, evident, plictisită. Nu poţi face sex din politeţe nici chiar cu bărbatul tău.
Cuplul 2 este format din John (Johnică pentru prieteni), fostul soţ al Rebekkăi (Pavel Sîrghi – „curat” afrimian acest actor şi acest personaj fragil şi mereu în contratimp cu lumea), şi Ingrid (Elvira Platon Râmbu), o femeie stearpă, cu ovarele „înfundate”. Nefericită că nu poate procrea, ea a plecat la un moment dat în lume, „cu inima găurită”, într-un exil autoimpus, şi a eşuat pe o plajă din Norvegia, de unde s-a întors mai depresivă şi cu o scoică pe cap. Plecarea ei a fost văzută ca o trădare de către ceilalţi trei membri ai pătratului conjugal, dar au primit-o bucuroşi înapoi, în mijlocul lor. Hilbert, ca o gazdă bună şi grijulie, nu doar că o întreba dacă nu-i e prea cald cu scoica aia pe cap, dar mai făcea şi sex cu ea în fiecare seară, sub copacul cu veioze, în încercarea de a-i desfunda ovarele. Cu aceeaşi grijă, Rebekka îl culcă în pat pe Johnică, căruia îi aduce „perină şi lepedeu”. (Radu Afrim aduce în fiecare spectacol câte un mic omagiu regiunii în care-l montează.) Nu e de mirare că musafirii s-au eternizat în casa acestor gazde atât de primitoare.
„Menajeria” e completată de femeia în casă, Oda (Ioana Dagău), o apariţie scheletică şi sinistră desprinsă parcă din „Familia Adams”, pe care Rebekka o primise de ziua ei cadou de la Hilbert pentru ca, eliberată de treburile casnice, „să poată avea timp să aibă timp”. Oda, care parcă e doamna cu coasa în persoană, face o pasiune uşor bolnavă pentru Micuţa, fiica Rebekkăi şi a lui Hilbert (Carina Chereji şi Mirela Corbeanu), care, nevăzută şi neluată în seamă, ajunge la vârsta de 50 de ani. Cum nu-i dăduseră atenţie nici când era mică, părinţii ei, mereu puşi pe harţă şi în prag de divorţ, nu remarcaseră nici că ea crescuse.
Decrepitudinea ca spectacol
Îmbătrânirea lor însă s-a făcut la vedere, căci într-un moment de o rară frumuseţe, Rebekka, Hilbert, John şi Ingrid se aşază la masă şi încep să se machieze. Din maturi, ei devin, sub ochii spectatorilor, bătrâni, feţele li se ridează şi capătă o paloare mortuară, părul le albeşte, capul şi mâinile încep să le tremure, gurile să li se strâmbe, toate astea într-un emoţionant spectacol al decrepitudinii. Crosul lor prin viaţă intră pe ultima turnantă, aproape că îi vezi putrezind, iar lamentările le sunt când comice, când dătătoare de fiori. „Eu voi muri în curând. Dar de ce eu? De ce tocmai eu să mor prima?”, se întreabă Rebekka, învârtindu-se în cerc, cu acea negare a omului care înţelege perfect de ce ceilalţi pot muri, dar nu vede nici un rost când asta i se întâmplă chiar lui.
Cortina cade grea între lume şi Rebekka, în timp ce se aude o bătaie asurzitoare în uşă. De data aceasta nu mai este timidul ei soţ, cerşetorul de sex, ci moartea, venită să-i posede trupul, într-o îmbrăţişare totală şi definitivă. A venit timpul.
