Poate v-aţi întrebat vreodată ce înţeleg turiştii străini din Bucureşti. Cum descifrează, de pildă, un locuitor al ordonatelor state scandinave hăţişul aiuritor al turnurilor de sticlă cocoţate pe monumente părăginite, sau cortinele de blocuri socialiste bandajate în kilometri de reclame capitaliste, de-a lungul străzilor căscate într-un şantier eternizat. Andra Matzal a stat de vorbă pe Think Outside the Box cu ghizii de la Interesting Times Bureau, care le propun turiştilor circuite alternative prin capitală.
Spre deosebire de alte capitale, care-şi ghidează musafirii pe circuitele bine definite, Bucureştiul îi lasă-n plata Domnului. Nu fascinează prin cine ştie ce repere de neratat – exceptând Casa Poporului –, ci tocmai prin straturile de istorie, adesea cacofonic suprapuse, prin locuri ascunse sau atât de la îndemână, încât pe retina trecătorului obişnuit, s-au banalizat. “Cei mai mulţi străini văd Bucureştiul ca pe o şaorma cu de toate,” mă lămureşte Doru Răduţă, care a deschis vara asta Interesting Times Bureau, unde turiştii sunt invitaţi să cunoască oraşul prin tururi alternative.
Pentru cei 104.000 de turişti străini care, potrivit Institutului Naţional de Statistică, au ajuns lunar la Bucureşti, în primul semestru al lui 2014, orientarea în oraşul-şaorma poate fi grea, iar experienţa anostă. City Bus Tour, care traversează centrul capitalei şi de care se declară nemulţumiţi mulţi din cei care vin la Interesting Times Bureau, derulează invariabil banda traseului cu clădiri de carte poştală standard: Teatrul Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Antipa, Arcul de Triumf ş.a.m.d. Punctele de informare lipsesc aproape cu desăvârşire, aşa că cei mai mulţi dintre turişti rătăcesc în perimetrul centrului, fără prea mari şanse să-i descopere oazele şi logica ce ţine în picioare toate avatarurile lui urbane.
„Eu plec de la ideea că e un lucru bun să nu existe infrastructură turistică, ca-n fabula aia faimoasă cu doi vânzători de pantofi care merg în Africa. După două luni, amândoi trimit câte o telegramă acasă. Unul dintre ei scrie Este oribil, nimeni nu poartă pantofi în Africa. Al doilea scrie: E superb! Nimeni nu poartă pantofi în Africa!,” spune Doru Răduţă care, de când a deschis agenţia, a însoţit lunar în jur de 50 de turişti prin tururile Bucureştilor alternativi. Împreună cu ghizi tineri şi foarte buni cunoscători ai domeniilor în care se mişcă, Doru vrea să surprindă două lucruri îi impresionează pe cei aflaţi la prima întâlnire cu oraşul: contrastul şi oamenii.
Ca să-nţeleg însă şi mai bine cum e să fii turist în Bucureşti, m-am întâlnit în centrul oraşului cu Robert Casmirovici, care face parte din crew-ul de explorare urbană Reptilianul, ghid al turului Beautiful Decay. Grupul Reptilianul, care documentează deja de ani buni clădirile abandonate din Bucureşti şi, mai nou, din alte colţuri ale ţării, e cea mai cunoscută iniţiativă de explorare urbană din România, iar Robert cunoaşte deja aproape toate spaţiile abandonate din oraş. Am traversat traficul gălăgios de la Romană şi, odată ajunşi pe străduţe, Bucureştiul şi-a recăpătat memoria îndepărtată prin casele vechi, cu iedera căţărată pe zidăria scorojită, sau cu aparatul de aer condiţionat sforăind lângă coloanele recondiţionate.
Robert ştie poveştile multora dintre ele şi le spune cu intensitate, de parcă ar putea apărea oricând la o fereastră vreo poetesă interbelică ori vreun politician cu ceas de buzunar. Loveşte în tencuiala unei case şi, când sună a gol, îmi spune complice: „Aici a fost un buncăr, dar acum e zidit. Şi acolo, vizavi, avea biroul ambasadorul Germaniei naziste, clădirea e şi ea abandonată.” Chiar acolo, în intersecţia Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, lângă fostul Cazino Victoria, şi el părăsit, dar bine păzit, Manfred Freiherr von Killinger s-a împuşcat în 1944, după căderea lui Antonescu. Şi aşa, strada aia, pe care trecusem de zeci de ori, a căpătat dintr-o dată istorie şi aer de thriller politic.
Prima oprire e în faţa unei case uriaşe, peste barocul căreia se ridicau plante agăţătoare. Deasupra celor doi titani coşoviţi care abia mai ţineau pe umeri balconul, fâlfâia steagul României. Am intrat în casa care fusese odată cea mai frumoasă din Bucureşti, şi care e încă funcţională, dar care de zeci de ani n-a avut parte de nicio renovare, deşi e monument istoric. Nici îngerii de pe cadrul oglinzilor de la intrare nu avuseseră o soartă mai bună ca titanii: cu nasurile ciobite, burţile ciuruite şi ochii de ipsos găuriţi, îşi păstrau de peste o sută de ani expresia imobílă. Frescele crăpate, la fel şi tavanele cu aer de art nouveau, tencuiala sărită şi culorile ofilite invocau toată melancolia din lume. Prin plafonul vitrat, la rândul lui deteriorat şi acoperit cu praf, pătrundea lumina poate la fel ca atunci când în casă roiau oaspeţi sau funcţionari. Deşi construcţia ei a început în 1900 şi, în afara câtorva reparaţii după cutremurul din ’77 şi a unei reparaţii minore la acoperiş (2004), casa se ţine cât poate de bine şi încă aşteaptă ca vreunul din miniştrii culturii şi patrimoniului s-o salveze de la ruină.
