Teatrul Naţional de Operetă trăieşte o a doua tinereţe. Dacă până nu demult, doar pensionarii mai ştiau drumul către sala în care-şi desfăşoara activitatea această instituţie, acum spectacolele de music hall se joacă cu casa închisă şi media de vârstă a spectatorilor a scăzut vizibil.
Toate acestea au fost posibile graţie managerului Operetei, regizorul Răzvan Ioan Dincă şi echipei sale. Despre succesul teatrului pe care îl conduce am vorbit şi noi cu „boss-ul” instituţiei.
Răzvan, cum ai reuşit ca director să „reperezi” onoarea Operetei şi să ştergi de pe această instituţie praful gros adunat în atâţia ani?
R.D: Nu pot să spun tot într-un interviu, ne-ar trebui un serial. A fost greu. Nu aveam sediu, trupa era extrem de limitată ca şi mijloace de expresie- se cânta şi atât. Nu se colabora cu artişti importanţi din afara instituţiei, nu exista deschidere internaţională, mobilitate artisitcă, nu existau proceduri interne, marketing, publicitate. Aproape nimic, doar câţiva artişti talentaţi şi câţiva oameni sufletişti din spatele scenei. Pentru a schimba ceva trebuiau luate măsuri drastice şi cu efecte pe termen scurt şi mediu. Altfel, nu se mai putea face nimic. Pe termen lung nu putea fi vorba fără producţii, fără sediu, fără vizibilitate.
Ia-o cu începutul. Ce-ai făcut prima dată?
R.D: Primul pas a fost construirea unei echipe, echipă care a reuşit să se coaguleze abia acum, după 5 ani. Nu e simplu să găseşti profesionişti. La început am fost singur, apoi mi s-a alăturat Alina Moldovan care acum este director general adjunct al teatrului. Alături de câţiva oameni din „vechea gardă” am început să muncim. Şi între timp să obţinem rezultate pentru că am început cu diversificarea repertoriului şi cu deschiderea instituţiei către colaborari, mai ales internaţional”.
Iar Alina a „performat” in domeniul publicităţii, al comunicării, al marketingului şi al dezvoltării. Am reusit, zic eu, să ne impunem nu numai prin producţia de spectacole ci şi prin ţinută, prin multiple proiecte colaterale şi prin atragerea unui public tânăr şi a unor colaboratori tineri.
Cred că succesul a stat şi în faptul că am apelat la profesionişti şi nu am încercat noi să facem totul. Şi unde nu au existat profesionişti, i-am inventat. Am căutat oameni dornici să înveţe şi i-am învăţat. Încă un lucru important a fost orientarea noastră către un management general, cu aplicaţie în zona culturalaă nu unul după ureche, elitist şi cu tenta boemă, falimentar în opinia mea în multe teatre din ţară. Arta este pentru artişti, managementul pentru manageri. Doar că în zona culturală, ele trebuie armonizate, iar această sincronizare nu iese chiar tot timpul.
Ai pariat puternic pe music-hall-uri şi ai câştigat. Cum îţi explici succesul uriaş al acestor spectacole?
R.D: Într-adevăr, după succesul unor spectacoletprecum „Romeo şi Julieta” sau „Paris, mon amour”, musicalul „Rebecca”, cea mai recentă premieră a teatrului, a cucerit în egală măsură publicul şi criticii, demonstrând încă o dată că scena locală a devenit un mediu favorabil pentru acest tip de spectacol.
Cred că principala explicaţie pentru acest fapt constă în calitatea acestor producţii, la realizarea cărora au participat echipe de creaţie formate din specialişti din ţară şi din străinătate şi care au prilejuit descoperirea şi afirmarea unor artişti foarte talentaţi, capabili să interpreteze roluri de musical la cele mai înalte standarde. Şi cred că acest lucru este cu atât mai impresionant în ochii publicului cu cât România se află printre ţările care nu au tradiţie în sfera musicalului şi care se confruntă cu absenţa unei şcoli care să asigure pregătirea artistică şi tehnică necesară acestui tip de spectacol.
Mai cred ca acest gen de spectacol, sincretic si puternic, este spectacolul viitorului. Spectacolul muzical este singurul gen de spectacol de artă care poate mişca mase de oameni, „manipulându-le” pozitiv.
Cel mai mare succes în România, cred eu, îl vor avea music-hall-urile frantuzeşti şi anglo saxone, care presupun o muzicalitate mai „romantică” şi o trăire mai intensă, nu pur şi simplu o demonstraţie de performanţă de tip Broadway. Românii au nevoie în primul rând de poveste, de poezie, de romantism. Poate aşa se explică şi marele succes pe care îl au la noi telenovelele, mă gândesc.
Soliştii Operetei pot deveni şi actori şi dansatori, cum o cere „legea” music hall-ului?
R.D: Cred că soliştii noştri au dovedit că se pot adapta exigenţelor impuse de acest gen de spectacol. Având în vedere introducerea casting-ului ca metodă de selecţie, ei au avut şansa de a intra în competiţie cu interpreţi din afara instituţiei, lucru care a contribuit la dezvoltarea lor profesională. Pe de altă parte, acest sistem oferă si tinerelor talente şansa de a se afirma. În plus, cu certitudine există o „piaţă” a celor care doresc să abordeze acest gen în România şi nu au unde. Noi le-am oferit aceasta şansă şi iată că numeroşi cântăreţi şi dansatori, chiar din zona show-biz-ului au ajuns să joace în producţiile noastre. Cred ca este important, ca director, dar şi ca regizor să îţi provoci permanent trupa de artişti.
Ca regizor de operetă trebuie să ai şi studii muzicale? Ţie, de exemplu, ţi-a fost greu să pui în scena spectacole muzicale?
R.D: Fără discuţie că acest gen de montări reprezintă o grea încercare pentru orice regizor- fie că are studii muzicale, fie că nu. Ca dovadă, vedeţi câţi regizori în lumea întreagă montează music-hall, operetă sau operă. Sau mai degrabă, câţi o fac cu succes.
În orice caz, ceea ce îi defineşte pe aceşti regizori, puţini la număr, nu este pregătirea muzicală. Foarte puţini dintre ei au pregătire muzicală. Dar, cu certitudine, posedă un simţ muzical şi o teatralitate muzicală, dacă se poate spune aşa, inventând o sintagmă. Nu lipsa unei şcoli de muzică stă în calea reuşitei unui regizor de a monta un spectaol de acest gen. Iar ceea ce îl face să reuşească este, cred eu, viziunea.
Până la urmă, cel mai important lucru este să ai ceva de spus. Şi atunci vei găsi şi modalitatea prin care o vei face. Evident însă că, în cazul spectacolului muzical, lucrul cu o echipă de 100-200 de oameni precum şi faptul că permanent trebuie să ţii cont de partitură, alături de libret- care de multe ori este doar un pretext, îngreuneaza lucrurile. Da, prima dată mi-a fost greu. Acum, nu pot spune că mi-e simplu, dar folosesc acest limbaj cu mult mai multă uşurinţă şi înţeleg lucrurile mult mai bine, reuşind să iîi transmit gândurile în cunoştinţă de cauză, nu doar instinctual, periferic şi la întâmplare.
Ce calitate e musai să aibă un regizor de musical?
R.D: Rigurozitatea este esenţială. Un regizor haotic nu are ce căuta într-o astfel de zonă. Nu poţi „inventa” sau schimba lucruri când ai 150 de oameni pe scenă. Munca ta cu tine trebuie să fie acasă, şi la masă, cu ceilalţi creatori ai spectcolului – coregraf, scenograf, dirijor de orchestră, dirijor de cor, creator de costume, light designer, video maker, sound designer, asistent de regie, producător general.
Şi totul trebuie să fie foarte bine programat pentru că în momentul în care un teatru dă posibilitatea unui regizor să monteze o operă, o operetă sau un music-hall îi da practic pe mână responsabilitatea unui buget enorm. Astfel de spectacole costa mult. Iar din punct de vedere artistic e fascinant. Cum să nu fie, câtă vreme te „confrunţi” cu genii precum Strauss, Lehar, Verdi? Încerci să le pătrunzi alchimia creaţiei muzicale pentru că trebuie să dai viaţă unui spectacol pornind de la ceva atât de abstract cum este muzica.
Ce noutâţi aduce stagiunea 2011-2012?
R.D: În ciuda dificultăţilor legate de spaţiul desfăşurării spectacolelor, vom continua să montăm noi producţii. Menţionez aici montarea în premieră în România a musicalului de excepţie „Les Miserables”, care a fost tradus în 21 de limbi, fiind jucat în 41 de ţări şi 291 de oraşe pe parcursul celor 25 de ani de existenţă. Musicalul a înregistrat peste 43.000 de reprezentaţii profesioniste în întreaga lume, reunind o audienţă de peste 55 de milioane de oameni.
Desigur, ca în fiecare an, în luna noiembrie vă aşteptăm la cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”.
Ce nume tari veţi avea la Festivalului „Viaţa e frumoasă” după ce anul trecut le-aţi adus pe Laurie Anderson şi pe Mariza?
R.D: Ediţia din acest an va avea loc între 10 şi 20 noiembrie şi va prilejui găzduirea producţiilor unor importante instituţii muzicale din străinătate, precum Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg şi Teatrul Academic de Operetă din Kiev. În plus, vor veni şi nume grele ale scenei internaţionale, printre care Emma Shapplin, Ornella Vanoni, Richard Galliano şi trupa The Tiger Lillies.
De asemenea, publicul este invitat să ia parte la Gala Internaţională de Operetă şi Musical, care în acest an va avea o amploare deosebită, având loc la Sala Palatului, o locaţie mult mai generoasă în ceea ce priveşte numărul de locuri, şi beneficiind de participarea a peste 120 de artişti din partea Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt-Petersburg (Rusia), Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta (Ungaria), Teatrului Academic de Operetă din Kiev (Ucraina), Teatrului Muzical Naţional „Stefan Makedonski” din Sofia (Bulgaria), Operei de Stat din Banska Bystrica (Slovacia), Teatrului Municipal din Brno (Cehia) şi Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”.
V-aţi şcolit echipa tehnică cu profesori de la Scala din Milano. Se simte acest lucru în mentalitateaşsi-n munca oamenilor?
R.D: Proiectul are deja un impact extins la nivel organizaţional. O astfel de experienţă prin care angajaţii noştri au luat contact cu profesionişti de la Teatro alla Scala a produs schimbări de la modul cum îşi privesc meseria până la modul cum o pun în practică..
Cum au marşat la proiect tehnicienii care au fost nevoiţi să se intoarcă laşcoală după 20-30 de ani?
R.D: Până în momentul de faţă, proiectul SCENART are un număr de 236 absolvenţi. Marea majoritate este într-adevăr compusă din oameni cu o vastă experienţă profesională, dar lipsita de oportunitatea unei educaţii în domeniu. Conform cu datele colectate în cadrul proiectului, un procent de 97% dintre cursanţi s-au decalarat foarte mulţumiţi de tot ceea ce cursul a avut de oferit (cunoştinţe, formatori, organizare), în timp ce restul de 3% s-au declarat mulţumiţi.
Unii au declarat că această experienţă le-a schimbat viaţ, iar alţii au spus că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa lor. Iar acest fapt se datorează respectului şi atenţiei cu care au fost trataţi şi faptului că, în sfârşit, după 20-30 de ani, un proiect le recunoaşte meseria şi importanţa acesteia.
Cum funcţionează proiectul?
R.D: SCENART, pe numele lui complet: Sprijin pentru competente în artele spectacolului din România, este un proiect cofinanţat din Fondul Social European prin programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Are o durată de 3 ani, cu finalizare în 30 septembrie 2012 şi şi-a propus să atragă atenţia asupra meseriilor din culisele unei instituţii de spectacol.
A avut loc o analiză a stării de fapt a meseriilor de ordin tehnic şi administrativ, analiză urmata de două serii de cursuri dedicate acestor profesii. Este un proiect realizat in parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala. De asemenea, există o serie de patru teatre asociate în proiect: Teatrul Metropolis, Teatrul National Târgu-Mureş, Opera din Braşov şi Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa. Ne propunem să formăm 300 de profesionişti din artele spectacolului până la finalul proiectului.
După ce ai gustat din deliciile teatrului muzical te-ai mai întoarce ca regizor la teatrul aşa numit „de proză”?
R.D: Oricând dar nu în orice condiţii. Teatrul este un mijloc de expresie, indiferent ce forma îmbracă. Teatrul dramatic de bunaă calitate are o „muzicalitate” continuta, aparte. Texte importante scrise de Cehov, Shakespeare, Ibsen, Eugene Ionesco, Caragiale au structura armonica. Sunt construite „simfonic”. Personajele sunt voci, instrumente.
Replicile sunt note, cum notele sunt de multe ori sensuri verbale. Mai mult decât atât, structua intimă a construcţiei dramatice are de multe ori forma unei opere muzicale – are uvertură, are „corp” muzical, etc. Şi invers.
Aşa că, nu prea văd diferenţa, decât în formă. Şi în mesteşugul de a lucra cu mijloace diferite. Din păcate pentru mine, nu sunt un regizor solicitat. Nu am mai primit o solicitare pentru a monta un spectacol de teatru dramatic de peste 4 ani. E posibil să nu merit acest lucru. Sunt însă consolat cu această idee şi incerc să fac, acolo unde pot, cât mai bine ceea ce fac. Şi deocamdată, cu succes – o spun încasările la spectacolele mele şi majoritatea cronicarilor, carora le mulţumesc pe aceasta cale. Acum mă pregătesc să montez „Liliacul” la Kiev şi „Les Miserables” la Operetă. Sper să iasă bine.
