Filmul lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes pentru scenariu şi pentru interpretarea actriţelor din rolurile principale, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, a avut parte la Bucureşti de o dublă lansare. A funcţionat pe post de cireaşă pe tort la închiderea festivalului premium „Les filmes de Cannes à Bucarest” la cinema Studio şi a avut premiera la cinema Patria. Este de prisos să spunem că cele două cinematografe s-au dovedit insuficiente pentru publicul care le-a luat cu asalt.
E drept că unii au avut ghinionul să-l vadă la Patria, acolo unde condiţiile de vizionare au fost, după cum a declarat supărat regizorul, de „cămin cultural”. „E ciudat să spun asta la sfârşitul vizionării, dar vă invit totuşi să mergeţi să vedeţi acest film. E trist că facem filme care iau premii, care fac cinste cinematografului românesc, iar în ţară nu pot fi proiectate decât în condiţii de cămin cultural.” Dar, deşi pentru a auzi replicile spectatorii au fost nevoiţi să-şi ciulească disperat urechile, nimeni nu s-a dat bătut şi nu a abandonat lupta.
Dragoste şi destin
Iar filmul şi-a răsplătit din plin spectatorii, chiar şi aşa, văzut în condiţii vitrege. Cum pelicula tratează mult mediatizatul caz Tanacu, toată lumea s-a dus la film cu idei preconcepute. Unii erau speriaţi de ideea că regizorul va da cu pietre în Biserică, alţii, dimpotrivă, chiar îşi doreau acest lucru, dar, din fericire, ambele tabere s-au înşelat. Filmul nu are nimic din senzaţionalismul ştirilor, nu judecă, nu dă verdicte. Nu face decât să spună o poveste tristă. Curat, natural şi cu suflet. Este povestea unor fete care au pornit în viaţă nu de la zero, ci de la minus, şi cărora fericirea le-a fost întotdeauna un concept străin. Două orfane crescute la casa de copii, care şi-au găsit alinare doar una în cealaltă. Când una dintre ele îşi găseşte refugiul în credinţă şi decide să se călugărească, celeilalte i se „rupe filmul”, nu mai înţelege nimic, se simte abandonată, singură pe lume şi fără nici un sens în viaţă. Din furie şi frustrare, dintr-o nefericire extremă, devine violentă.
Dacă lucrurile acestea s-ar fi petrecut în altă parte decât la o mânăstire, lucrurile ar fi intrat în nişte tipare recognoscibile şi un psiholog ar fi putut să înţeleagă că fata avea o criză acută de gelozie (nu pe Dumnezeu, ci pe preotul pe care-l bănuia că i-a spălat prietenei ei creierul) şi o criză maximă de identitate. Lumea ei, şi aşa fragilă, era devastată de un tsunami pe care nu-l prevăzuse. Numai că, petrecându-se totul în spaţiul dominat nu doar de religie, ci şi de superstiţie, din legile lăsate „de la babe” (aşa se întâmplă, din păcate, când băieţi fără şcoală sunt hirotonisiţi fără o examinare serioasă), criza fetei a fost imediat asociată cu necuratul. Crezând că-i fac un bine (nici o secundă preotul şi măicuţele nu au altă intenţie decât aceea de a o vindeca pe biata fată), o supun unui ritual care o ucide.
Sigur că aici se poate pune pe bună dreptate întrebarea cum de nişte oameni care au ca ”profesie” iubirea de aproape au ţinut legată o fată trei zile şi trei nopţi, timp în care nu i-au dat nici mâncare, nici apă (pe motiv că ”necuratul prinde puteri” dacă fata e hrănită), lăsând-o să se zbată în propria urină şi-n propriile fecale, într-o magazie friguroasă, în plină iarnă, până ce ambulanţa a luat-o de acolo mai mult moartă decât vie. Ceva sună fals în toată povestea asta. Pentru că dacă îţi iubeşti aproapele nu îl poţi trata animalic. Faptul că fata moare în drum spre spital, în mare parte şi din neatenţia medicului de pe salvare, este aproape irelevant. Tânăra fusese ucisă de ”dragostea” preotului şi a măicuţelor sau mai curând de trăirismul lor bigot, vecin cu delirul, manifestare atât de adesea confundată cu credinţa, care, însă, nu are nici o legătură cu autentica trăire creştină, ci este doar o mimare teatrală şi melodramatică a ei. Ei au ucis-o vrându-i ”binele” (ce o mai fi însemnat şi ”binele” ăla?), dar asta nu îi face mai puţin criminali. Moartea tinerei orfane este finalul tragic al unei poveşti care oricum s-ar fi sfârşit îngrozitor pentru că asta este soarta copiilor ce pornesc în viaţă de la minus.
Filmul, deşi extrem de dur, este traversat de o emoţie şi de o blândeţe rară, căci regizorul îi priveşte pe toţi protagoniştii acestei drame ca pe nişte oameni fără noroc. Şi Alina, fata părăsită de prietena ei, şi Voichiţa, venită la mânăstire nu atât din credinţă, ci mai degrabă pentru a avea o casă şi o familie a ei, nu degeaba îi spune preotului „tati” şi maicii stareţe „mami”; maica stareţă pare o femeie bună ca pâinea caldă; până şi preotul este o victimă, o victimă a ignoranţei şi a orgoliului său (făcea o oarecare disidenţă faţă de ierarh, slujea într-o biserică nesfinţită şi citea de unul singur Moliftele Sfântului Vasile, pe care le pot citi, conform cutumei, doar mai mulţi preoţi împreună după zile întregi de post şi rugăciune). Tristeţea şi neputinţa străbat tot filmul, căci nu e nici o şansă de scăpare din lumea asta uşor sălbatică, dosită „după dealuri”, departe de civilizaţie, o lume care, deşi trăieşte, după calendar, în secolul XXI, a rămas încremenită într-un soi de mitologie străveche, mitologie care are însă două tăişuri, fiind si dar şi blestem.
Actorie de nota 10 plus
„După dealuri” este un film strălucitor, o capodoperă chiar, de o forţă cutremurătoare. Pe lângă filmările picturale de o frumuseţe rară (de multe ori personajele apar ca o continuare a icoanelor de pe pereţi), pelicula beneficiază şi de nişte actori desăvârşiţi, cum rar s-a mai văzut pe la noi. Vâzând filmul, nimeni nu s-a mai mirat că două debutante i-au suflat premiul de interpretare la Cannes mult mai faimoasei Nicole Kidman.
Cosmina Stratan este pur şi simplu fabuloasă în rolul Voichiţei, aspiranta la monahism. Ea practic „încasează” totul, prin ochii ei se vede intreaga tragedie şi sufletul ei este cel sfâşiat în două. Cristina Flutur este, de asemenea, excelentă în rolul Alinei. Cu toată duritatea ei afişată şi limbajul „tare”, ea ascunde o fragilitate şi o vulnerabilitate care-ţi provoacă o milă nesfârşită. Valeriu Andriuţă îi dă preotului o dimensiune umană pe care preotul real de la Tanacu, Daniel Corogeanu, nu o avea nici pe departe. Dana Tapalagă este o maică stareţă mămoasă şi caldă, care nu ar face rău nici unei muşte, dar care, cu zâmbetul ei blând pe buze, îl asistă pe preot la uciderea unui om. Până şi grupul de măicuţe tinere, care funcţionează precum corul din tragedia greacă, este superb jucat.
Toţi se exprimă cu accentul acela ”dulşi-dulşi” moldovenesc, accent care „joacă” şi el un rol important. Pentru că acţiunea se petrece în Moldova, acolo unde toate drumurile duc, direct sau mai pe ocolite, la câte o mânăstire.
