Incredibil, dar adevărat, acest film de supergroază, funcţionează perfect şi adună, ca un magnet, publicul în sălile de cinema. El a fost lansat pe 4 august, la Montreal, în 3D, IMAX.
Spectatorii pot părea uneori extrem de masochişti atâta vreme cât decid să vadă o peliculă la care, ce-i drept, genericul de început e foarte reuşit din punct de vedere estetic, iar ploaia de cioburi, una de neuitat. Dar, în rest… Scenariul merge pe căi bătute şi coşmaruri gata întâmplate în realitate, vezi podul care se prăbuşeşte şi faza cu clarviziunile. N-are nimic original, dar prinde de fiecare dată. Cea mai reuşită rămâne întruchiparea Morţii!
Un tip care seamănă cu Kojak, doar că e cu mult mai bronzat! La urma urmei dacă Morgan Freeman a putut să-l întruchipeze pe Dumnezeu, de ce să nu se fi inventat şi un Tony Todd, un afro-american de 1,96, care să bage spaima în supravieţuitori? Are experienţa producţiilor de groază, rămânând de neuitat în „Candyman”, din 1992. Acum parcă are un zâmbet şi mai parşiv şi, prin urmare, nu poţi să te superi chiar de tot. Scenariştii par să fie cam în pană de inspiraţie, pentru că mai toate accidentele pornesc de la o priză, prost izolată. O fi ceva subliminal? Nu ştim dacă vreunul dintre cineaşti a avut ceva de împărţit cu acupuncturiştii sau maseurii, ori cu chirurgii care te scapă de miopie printr-o operaţie cu laser… (În mod sigur au văzut „Câinele andaluz” al lui Luis Bunuel, din 1929, la care a contribuit şi straniul Salvador Dali).
Momentul legendar al globului ocular tăiat cu briciul era filmat, fireşte, nu pe unul al unei fiinţe umane, ci pe al unui viţel mort şi nu pe al unui porc, miel sau măgar, cum s-a zvonit multă vreme, ideea venindu-le în timp ce erau într-un restaurant şi au zărit, pe geam, un nor care a străpuns luna, la bază stând tot foarte intense emoţii omeneşti. Ca să nu mai vorbim de cât de periculos poate deveni un antrenament de campionat de gimnastică. Se trece şi printr-un local rafinat, că tot e la modă, de când lumea să strecori reţete, inclusiv în scripturi de acest tip. Accidentele de muncă devin şi ele un blestem, iar despre zburatul cu avionul ce să mai zicem! Concluzia repetitivă ar fi că de Moarte nu scapi niciodată, chiar când e una timpurie, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Cea pe care noi ne-o imaginăm ca pe o femeie în negru, dotată cu o coasă, ca să secere mai uşor vieţi, acum e un bărbat bine, dar cu o căutătură de groază.
Ca să construiască mai uşor subiectul şi să adune personalităţi cât mai variate, se începe cu un team-building, pretext folosit şi acum câţiva ani într-o producţie maghiaro-englezească, în care participanţii nu aveau cu nimic o soartă mai bună! De astă dată până şi înţeleptul Buddha pare jignit de nişte remarci insultătoare referitoare la kilogramele în plus, şi aşa statuie cum e el, îi vine de hac unuia dintre cei mai antipatici din grup. Ăsta ar fi şi criteriul la primele sorţi fatale. De cine ai vrea să scapi mai degrabă! Apare şi un şef linguşitor şi numai bun de lichidat, cam chel, deci numai bun de măgulit la rândul său, totul într-o atmosferă de maximă agresivitate şi absurd. Unul dintre puşti, deloc un îngeraş, este Miles Fischer, un actor şi un muzician american născut în Texas (tatăl lui fiind preşedintele Băncii de Rezerve Federale, din Dallas! Apropo, ei ce-or fi făcut cu aurul lor?) şi care pare un fel de surogat de Tom Cruise, fiind cooptat şi în serialul de maxim succes „Mad Man”, pentru rolul Paul Kinsey. Personajul pozitiv şi paranormal e interpretat de Nicholas D’Agosto, care face nu numai televiziune, ci şi teatru şi joacă şi în musicaluri. Blonda frumuşică, dar cam mofturică, a mai apărut pe micul şi marele ecran, inclusiv în „Supranatural”. De unde, teoretic, e interzis sub 18 ani, cei mai mari fani sunt adolescenţii, ceea ce e cam… de speriat!
FINAL DESTINATION 5
thriller / sua 2011
1h 32min.
regia: Steven Quale.
cu: Nicholas D’Agosto, Emma Bell, Miles Fisher, Ellen Wroe, Jacqueline Machnnes-Wood.
distribuit de MediaPro Distribution.
