Pelicula şi-a făcut debutul, în România, la atipicul festival de la TIFF, aflat la a zecea ediţie. Între timp, a descins pe ecranele româneşti, cu o poveste care unora o să li se pară cam îndrăzneaţă, iar altora cât se poate de potrivită pentru a lămuri nişte subiecte considerate de mulţi încă tabu.
Regizorul turc, naturalizat italian, Ferzan Ozpetek i-a dedicat creaţia lui tatălui său. Realizatorul a urmat studiile, parţial, în America, ceea ce se simte în structura filmului, la fel ca şi la românul nostru Florin Şerban.
A debutat în 1997 cu „Baia turcească”, o referire care apare şi în dialogul pe care tot el îl semnează la producţia de faţă, unde mai adaugă şi un aparent semn de orientare viitoare sexuală a băieţilor, faptul că se pun să împletească, mai rău ca fetele, coşuri de nuiele (!!!). Totul începe foarte misterios, cu o mireasă care aleargă şi rămâne laitmotivul unor întâmplări ieşite din comun şi despre care abia la final ne dumirim ce caută acolo.
Al doilea personaj feminin este o fată extrem de frumoasă şi preocupată de încălţări, pe care le foloseşte însă şi ca să se răzbune, pentru că zgâriatul maşinilor şi spartul oglinzilor retrovizoare la nervi nu e doar un primitivism local, cum credeam eu, ci unul universal. Inclusiv pentru posesoarea unei superbe decapotabile, roşie ca focul! Splendida fată e interpretată de Nicole Grimaudo, pe care n-o să o uitaţi aşa curând. Mai sunt câteva personaje de acelaşi sex, o soră nebună, nebună, nebună (Elena Sofia Ricci). Dar şi un tată (Ennio Fantastichini) foarte încuiat, deşi asta nu-l împiedică să aibă o amantă, ce-i drept cam purie, conform zicalei „nu-i frumoasă, da-i bătrână”! Oficial e catoliceşte căsătorit cu o mamă naivă (Lunetta Savino).
Tuturor însă le fură atenţia vedeta Ilaria Occhini, bunica, de departe cea mai fascinantă, chiar dacă nu mai e de mult tânără, dar tocmai pentru că are un trecut complicat, devine şi mai interesantă. În 2008, a jucat alături de Dorothea Petre în „MarNero”. Cei care însă declanşează conflictul sunt tinerii frumoşi de pică, Riccardo Scamarcio şi Alessandro Preziosi. Secretul lor o să-l aflaţi de pe ecran, dar scena cea mai reuşită rămâne cea a sosirii prietenilor gay, care încearcă să se dea drept ceea ce nu sunt şi care o ţin tot aşa, momentul apoteotic fiind cel al dansului în care semi-dezbrăcaţi se unduiesc în valurile mării. Ca să fie totul complet, localnicii de-abia aşteaptă să îşi plaseze „pietrele din casă”, respectiv fetele nemăritate, sperând că în sfârşit au dat de nişte burlaci ideali. Situaţiile sunt mai mult decât hilare, fără să sară calul. Era poate de aşteptat în ţara lui Pier-Paolo Pasolini şi a lui Luchino Visconti!
Cum şi Vaticanul e la doi paşi, e complicat de scos pe tapet o chestiune, încă atât de delicată. Chiar dacă se strecoară printre replici aproape subliminal ideea că în Italia jumătate din populaţie ar fi bisexuală, adică şi, şi… Mama tradiţionalistă mai speră că e o boală, care se poate vindeca, şi încearcă să găsească tot felul de justificări şi amintiri lămuritoare. Un cadru de o mare frumuseţe, care nu trebuie ratat, e cel al unui copac cu rădăcini spectaculoase, ce par a fi sculptate, precum şi ideea cum că pe lumea asta nu contează decât ceea ce rămâne în noi atunci când pierdem pe cineva drag. Plimbarea pe malul mării, dar şi sărutul neconvenţional o să stârnească altă cascadă de comentarii. Se râde mult, adesea mânzeşte, iar sinuciderea aleasă de unul dintre personaje este una înspăimântătoare şi cât se poate de neaşteptată. Ca să nu piardă spiritul îndrăgitei „Cizme” suntem plimbaţi şi într-o fabrică de paste, despre care aflăm detalii delicioase.
Mine Vaganti
comedie / italia 2010
1h 50min.
regia: Ferzan Ozpetek.
cu: Riccardo Scamarcio, Nicole Grimaudo, Alessandro Preziosi, Ennio Fantastichini, Ilaria Occhini, Lunetta Savino, Bianca Nappi.
distribuit de Independenţa Film
