Producătorul este Chris Meledandri şi are deja un CV, în care apare, între altele, „Epoca de gheaţă”, ceea ce e de ajuns să inspire încredere. De data aceasta s-a mutat în ultramodernul 3D, cu nişte desene cam din aceeaşi familie cu Simpsonii şi o poveste absolut abracadabrantă, pe care o salvează însă nişte personaje atipice, mignonii, un fel de ştrumfi dar foarte ingenioşi şi cu o voce de milioane. Cum din start întrecerea este cine dă o spargere mai spectaculoasă, Gru, căruia îi dă glas Steve Carell, are un rival (unul matematic, după cum spune chiar el), pe Vector (Jason Segel din „Un pic însărcinată”). Acesta din urmă are o casă care seamănă ameţitor cu noile vile de pe plaiurile mioritice, doar mai bine păzită cu armament şi un rechin, în piscina din spatele canapelei din faţa plasmei (aţi reuşit să vizualizaţi?).
Eroul principal are şi o mamă, mai diabolică decât progenitura, care grăieşte, culmea ironiei, prin Julie Andrews, de neuitat pentru personaje eminamente ataşante în „Mary Poppins” şi „Sunetul muzicii”. Ultrasunetele şi limba ciudată a mignonilor sunt redate de cei doi regizori, Pierre Coffin şi Chris Renaud.
Dacă vă întrebaţi de ce se aud din când în când ceva cuvinte spanioleşti la ei, explicaţia e simplă, ideea scriptului îi aparţine unui autor de animaţie iberic: Sergio Pablos. Două arme sunt mai întâlnite în această animaţie: puşca de îngheţat pe loc şi laserul care micşorează (nu lefuri, ci oameni şi obiecte). Rolul cel mai nesuferit însă îl are directorul băncii, o aluzie clară la dezastrul mondial pornit de la această categorie, hulită între timp, şi care, cu mare satisfacţie, refuză împrumuturi chiar când sunt însoţite de proiecte foarte bine concepute şi ilustrate, desenate direct pe hârtie. De partea cealaltă sunt cele trei orfane, Edith, Margo şi Agnes, pe care domnul Gru le înfiază, ca să-i vândă prăjiturelele preferate lui Vector şi între timp acesta să-i subtilizeze aparatul cu care ar urma să fure luna de pe cer, ca şi cum altă grozăvie mai mare nu le-ar mai fi rămas de făcut. Cele trei fac tot felul de isprăvi, după ce ajung în casa aşa-zisului binefăcător, dar reuşesc şi să-l înduioşeze, punându-l să le ducă în parcul de distracţii şi mai ales să le câştige cât se poate de politically-incorrect un inorog (sau unicorn mai nou) mult dorit. De remarcat pătuţurile a căror formă ar putea fi uşor însuşită pentru orice copil original, fiind în formă de, nici mai mult, nici mai puţin, avioane din Primul Război Mondial. Nu e ignorată nici ideea că trebuie citită o poveste înainte de culcare, aşa, ca să mai educăm părinţii, indiferent pe ce meleaguri s-ar afla, plus crizele de autoritate (a se înţelege proastă creştere) care se manifestă ca într-un urlat ca sirena, până se îndeplineşte dorinţa, oricare ar fi ea.
Din categoria Harry Potter şi modele de urmat, majoritatea protagoniştilor au ochelari, chiar şi mini-ciclopii. Gru posedă şi un fel de câine, un animăluţ care nici el nu ştie ce e, un amestec de piranha, cu diavol de Tazmania (că tot rimează) de care îi este frică până şi lui, celui mai rău dintre răi, şi care se domesticeşte când este abordat de copile, care fac ce vor din el. Şcoala de balet, cu „Lacul lebedelor” cu tot, constituie o scenă aparte de înduioşare a maselor şi de introducere în subliminal pentru copii a dorinţei de a ajunge cumva Maia Pliseţkaia sau, şi mai bine, Alina Cojocaru, a noastră.
SUNT UN MIC TICĂLOS
SUA, 2010, 1 h 35 min.
Despecable Me
Regia: Chris Renaud, Pierre Coffin
Voci: Steve Carell, Jason Segel, Julie Andrews
Distribuit de Ro Image 2000
