Fără a fi deloc subiectivă, deşi, recunosc, sunt fan Afrim, sunt sigură că premiile UNITER ce se vor acorda la Oradea în seara asta îi vor reveni de data acesta lui Radu Afrim şi actorilor lui. Cel puţin Marius Manole a fost mult prea multă vreme la Premiile UNITER pe post de iepuraş de câmp şi acum ar fi, în sfârşit, momentul lui.
În primul rând, “Tihna”, nominalizat la cel mai bun spectacol. Iată ce scriam la vremea lui despre el:
„Fără urmă de îndoială, într-un top al montărilor din această stagiune aș pune pe primul loc «Tihna», spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Național din Târgu-Mureș, la Compania «Tompa Miklos». După ce actorii și regizorul s-au încălzit anul trecut cu o comedie de zile mari pe un text pe care l-au creat împreună, «Castingul dracului», acum colaborarea lor a născut un spectacol și mai puternic despre neputința omului atunci când cel mai înverșunat adversar al său este chiar ființa care i-a dat viață.
Dramatizând romanul omonim al lui Attila Bartis, Radu Afrim a reușit cu «Tihna» unul dintre cele mai mari spectacole ale lui, iar actorii au realizat niște performanțe artistice care te lasă pur și simplu fără grai.
Erzsébet B. Fülöp, în rolul mamei, Bányai Kelemen Barna, fiul, și Kiss Bora, iubita lui, au niște interpretări absolut fabuloase.
«Tihna» este un spectacol la care nimeni nu poate rămâne indiferent pentru că, nu-i așa, cu toții avem sau am avut o mamă. Mama este ființa care așa cum ți-a dat viață te poate și ucide emoțional. Iar în acest spectacol este vorba exact despre o astfel de mamă. De un monstru de egoism, care-și rănește copiii cu seninătate și chiar cu voluptate. Obișnuită încă de tânără să-și terorizeze copiii, la bătrânețe aceasta rămâne singura ei rațiune de a fi.
Mama din «Tihna» este actriță, și nu orice actriță, ci una faimoasă în Ungaria comunistă, laureată cu Premiul Kosuth și cu alte distincții și medalii de către tovarășii de la partid. Numai că la un moment dat se petrece un lucru care îi schimbă radical condiția de star al teatrului comunist: fiica ei, violonistă de mare talent, fuge în Occident. Pentru că show-ul este viața ei, mama pune la cale un spectacol tragicomic. Ea decide să își înmormânteze în mod simbolic fiica. Într-o scenă de râsuʹ-plânsuʹ, în care își dovedește calitățile de mare tragediană, ea pune într-un coșciug certificatul de naștere al fetei, fotografiile ei, diplomele de la concursurile de vioară, jucăriile și tot ce i-ar mai fi putut aminti de «trădătoarea de neam și țar㻓.
Emo kid şi băbuţa nostalgică
Cât despre Dorina Chiriac şi Marius Manole, nominalizaţi pentru performanţele din “Între noi e totul bine”, montată la Naţionalul din Bucureşti, iată ce scriam la ora premierei:
“Cel mai nou spectacol pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Național din București, «Între noi e totul bine», pe un text al scriitoarei poloneze Dorota Maslowska, este o excelentă parabolă politică ce vorbește despre destinul unor popoare peste care a trecut fără milă tăvălugul istoriei. Și cum popoarele sunt formate din oameni, iar „celula de bază a societății“ este și a fost, încă dinainte de căderea omului în păcat, familia, istoria poporului hai să-i zicem polonez (dar ar putea la fel de bine să fie și român) este analizată de la dimensiunea unei familii.
Iar ochii cei mai ageri care privesc lucid și fără compromisuri istoria poporului – să-i-zicem – polonez sunt cei ai celei mai tinere generații reprezentată de o fetiță metalistă (Dorina Chiriac într-un rol de excepție), desprinsă parcă din «Familia Adams», un emo kid nefericit din gura căruia ies cele mai cumplite verdicte despre viața familiei și a țării sale care «mai bine nu ar mai fi fost deloc».
Din această familie mai fac parte o mamă naționalist-pășunistă care se mândrea cu gloria Poloniei Mari, a unei Polonii de dimensiuni mitologice (cam așa cum e Dacia în inimile protocroniștilor noștri), dar care își hrănea familia din tomberoane, și o bunicuță rămasă cu sechele din cel de-al Doilea Război Mondial (Marius Manole, în travesti, în unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa), care-l vede nici mai mult, nici mai puțin decât pe Hitler însuși în propria nepoată și care începe mereu să spună o poveste, cea a intrării nemților în Varșovia, poveste pe care o reia obsesiv, încurcându-se în cuvinte și uitându-i continuarea. (…)
Familia aceasta disfuncți-onală reprezintă minunat orice popor frustrat, pe bună dreptate poate, pentru că s-a aflat mereu în calea popoarelor mari, a celor care au scris istoria și care și-au impus victimelor lor ideologia. Casa jegoasă a familiei poloneze devine la un moment dat sală de cinema, unde sunt proiectate filme pseudo-istorice precum «Calul care mergea călare». Aici Afrim atacă subtil subiectul cinematografului ca ideologie, dar și al sistemului starurilor. Iar Marius Manole intră din nou în scenă interpretând un star de cinema, un star de «plastic» desprins din revistele glossy, un junky cu probleme emoționale.”
Le ţinem prin urmare azi, la Premiile UNITER, pumnii actorilor Dorina Chiriac, Marius Manole şi Erzsébet B. Fülöp şi, desigur, “tătucului” lor, regizorul Radu Afrim.
