Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra şi al Uniunii Teatrelor Europene, a încheiat stagiunea cu o premieră şi se pregăteşte de zor de următoarea. După ce s-a „purificat” cu Dostoiveski, regizorul se va dedulci cu Caragiale.
Despre ce se mai coace în teatrul pe care-l conduce am vorbit şi noi, printre altele, cu Ducu Darie.
Ducu, spune-ne câte ceva despre cel mai nou spectacol al tău, „Însemnările unui necunoscut”, după Dostoievski. Ştiu că a fost un mare pariu pentru tine.
Alexandru Darie: Aşa este. Nu doar un pariu, ci şi o imensă responsabilitate din mai multe motive. În primul rând pentru că era proiectul meşterului Cojar pe care eu l-am iubit foarte mult. Şi aşa cum am simţit nevoia să-l readuc în atenţia publicului pe fostul meu profesor, Dinu Cernescu, la fel mi-am dorit ca maestrul Cojar, un mare pedagog, care a scos multe generaţii de actori, să lucreze la Bulandra, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Nefericirea a făcut ca repetiţiile la spectacol să fie mai mult lecturi, Iani Cojar fiind nemulţumit şi modificând de multe ori distribuţia. Când, în sfârşit, după ce a schimbat vreo 5 Foma Fomici, l-a ales pe Virgil Ogăşanu şi a început lucrul cu el, din păcate, Iani s-a stins. M-am simţit dator să continui proiectul lui în care credeam foarte tare şi pe care mi-am dorit să i-l dedic.
S-au auzit voci de cârtitori care comentau faptul că în stagiunea care tocmai s-a încheiat, la Bulandra s-au montat doar ruşi. A fost o acţiune premeditată sau pur şi simplu aşa s-a întâmplat?
A.D.: Adevărul este că a fost o întâmplare. Una foarte fericită, dacă mă întrebi pe mine. Eu începusem deja repetiţiile la „Însemnările…”, când s-au concretizat discuţiile cu Yuri Kordonsky şi Andrei Şerban care au ales, fiecare, câte un text rusesc. Andrei, după ce a ezitat între mai multe piese, a ales „Ivanov”, iar Yura a dramatizat un roman contemporan. Dumnezeu a vrut să se pună astfel în scenă această trilogie rusă pe care o vom numi chiar aşa începând din toamnă: „O trilogie rusă”, şi la care ne-am gândit inclusiv să vindem bilete „la pachet”. Am repetat, o vreme, chiar toţi trei în acelaşi timp: Andrei Şerban pe scena de la Icoanei, Yura la Izvor, iar eu în podul teatrului pe care l-am transformat în sală de repetiţii. Era o stare de emulaţie incredibilă cu atât mai mult cu cât unii dintre actori fugeau de la o repetiţie la alta. Marian Râlea juca şi la Yura, juca şi la mine (la Yura rol principal, iar la mine, un rol foarte mic, dar asta dovedeşte calitatea umană a acestui mare actor), Ioana Macaria juca şi la Andrei, juca şi la mine, Manuela Ciucur juca şi la Şerban şi la mine. Duduia teatrul ca o uzină care lucra-n mai multe schimburi. Plus că scenografiile erau complexe şi necesitau mult timp de montare. Aşa că şi tehnicienii de scenă şi maeştrii de lumini au avut o perioadă plină. Demult nu s-a mai lucrat atât de intens la Bulandra şi multă lume spune că a fost una dintre cele mai bune stagiuni.
Publicul cum a primit acest desant rusesc?
A.D: Foarte bine. Toate se joacă cu casa închisă. Când punem biletele în vânzare pe internet, se epuizează imediat la toate aceste trei spectacole ca de altfel, să fim sinceri, la toate spectacolele noastre. Eu am constatat mai demult că publicul de la Bulandra apreciază textele serioase, fie că sunt comedii, fie drame. Când am pus în scenă piese mai uşurele, spectatorii ne-au amendat imediat. Apetitul publicului pentru marea literatură rusă pare de neostoit. Şi iată că din cam 25 de titluri din repertoriul nostru, 10 sunt ruseşti. Să spui, cum au scris unii cronicari, că te-ai săturat de ruşi e ca şi cum ai pretinde că te-ai plictisit de Shakespeare.
În viitoarea stagiune, mizaţi tot pe ruşi?
A.D: Nu, nu. Avem în pregătire spectacole pe texte foarte diferite atât ca limbaj teatral cât şi ca „cetăţenie” a autorilor. Alexandru Tocilescu va pune-n scenă un text japonez, „Prietenii” de Kobo Abe, Felix Alexa „Meşteşugul vieţii” al israelianului Hanoch Levin, tânărul Alexandru Berceanu a ales o piesă britanică semnată de Caryl Churchill, „Top Girls”, iar eu, şi asta ţi-o zic ţie în premieră, voi monta „D`ale carnavalului”.
Nu te-a copleşit faptul că ai scos premiera după Kordonsky şi Şerban?
A.D: Evident. Veneam după două succese în cascadă şi aveam o responsabilitate uriaşă. Înaintea mea montaseră doi mari regizori, cu viziuni extrem de diferite care au avut mari actori în scenă, ca şi mine, de altfel, căci spectacolele mari se fac doar cu actori mari, fie ei tineri sau în vârstă. Yura montase un spectacol de o rară sensibilitate, tulburător, sentimental, de o emoţie intensă, violentă aproape, iar Andrei făcuse un spectacol cerebral, rece ca un cuţit, în care psihologiile se decantau perfect, şi, pe tot valul ăsta de uriaşe creaţii regizorale, apăream eu. Îţi dai seama că eram fiert. O ratare cu „Însemnările” s-ar fi văzut de pe lună. Acum cred că este chiar o unitate între cele trei spectacole şi că noi, cei trei regizori, ne-am împrietenit mult mai mult lucrând în acelaşi timp la aceste montări.
Despre ce este vorba în „Însemnările unui necunoscut”?
A.D: E o scriere de tinereţe a lui Dostoievski în care scriitorul abordează un subiect pe care-l va trata mai târziu în toată amploarea lui în „Demonii” şi-n „Fraţii Karamazov”. Este vorba despre diavol şi fascinaţia pe care acesta o exercită asupra lumii. Concret, diavolul este personajul Foma Fomici, o făptură aproape fără identitate, despre al cărui trecut nu se ştie nimic. El îi subjugă pe toţi în mod inexplicabil, aşa cum nu poate fi înţeles raţional modul în care Hitler îi hipnotiza parcă în masă pe germani. S-a spus că Foma Fomici este un soi de Tartuffe. Da, dar ceea ce la Moliere era doar un mic escroc, la Dostoievski capătă dimensiuni uriaşe. Foma Fomici se întinde, se lăţeşte ca o plăcintă , cât toată Rusia. Are mii de feţe şi practică aşa numita dictatură a binelui. „Vă ordon să fiţi fericiţi”, spune el. Nu degeaba în încercarea de a-l scoate din casă pe Foma Fomici, stăpânul locuinţei în care-şi făcuse sălaş îl aruncă în stradă printr-o icoană. Acolo se înfăptuieşte o exorcizare. Şi tot în acest scop e plină casa de călugări care cântă imnuri bisericeşti, dau cu tămâie şi murmură rugăciuni. Numai că Foma Fomici revine cu forţe sporite, vorba proverbului: alungi un demon şi se întoarce o legiune. Ceea ce unii au considerat a fi un final fericit, Foma Fomici binecuvântându-i pe îndrăgostiţi şi căsătorindu-i, este de fapt un lucru crâncen: diavolul chiar a pus stăpânire pe viaţa lor şi de data asta nu mai au scăpare. Şi-a dorit să ia locul lui Dumnezeu şi uite că a reuşit. E teribil de fapt ce se întâmplă acolo, chiar dacă e tratat de Dostoievski în cheie comică.
Scenografia spctacolului semnată de Maria Miu este uluitoare. O casă cu un hol imens şi cu multe camere. Bănuiesc că reprezintă cu mult mai mult decât o simplă casă, nu?
A.D: Sigur că da. E vorba de sufletul omenesc, cu toate cotloanele, cămările şi dependinţele lui. Spectacolul are mai multe planuri: planul unu, cel din faţă, în care se joacă, dar şi planul doi, trei, patru, cinci chiar în care actorii stau sau se mişcă prin încăperile casei. Exstă un culoar central, conştientul, să-i spunem, şi multe alte spaţii, mai luminoase sau mai întunecoase, mai aerisite sau unde s-a aşezat demult praful. Plus că vezi când intră în scenă un actor, dar nu ştii exact unde s-a dus când se ascunde printr-una din acele multe cămări sau când iese complet din câmpul vizual. Aşa cum ştim că am intrat în viaţă, dar habar n-avem unde ne ducem când ne ducem de tot.
