Christian Bley este preot pe undeva, printr-un târguşor austriac. Într-o zi, omul alunecă depresiv spre sinucidere, însă ratează spânzurarea, lasă baltă parohia şi eşuează în realitatea marilor oraşe, pe care o va cunoaşte în varianta ei lumpen. Dar şi de elită financiară. Cel puţin la prima vedere, la prima explicaţie din punctul de vedere al personajului, nu despre o reacţie depresivă este vorba, ci despre cercetarea pe viu a noţiunii de păcat (fiindcă, va spune el, „absolv păcatele, dar nu ştiu ce absolv”). Or, întreprinderea nu este mai puţin riscantă decât sinuciderea, în definitiv cea de-a doua variantă necomportând suferinţele de multiplă natură, fizică, psihică, emoţională, filosofică, teologală ş.a.m.d. ale celei dintâi. Iar calea iniţiatică duce inevitabil la un destin christic şi, în consecinţă, tot la moarte, fiindcă, până una-alta, nu i-a mai fost acordată încă cuiva şansa resurecţiei. Mă rog, şi fiindcă lumea-i rea şi vântul nu bate deloc vesel dinspre vârfurile financiare, cărora li s-a asimilat convenabil mondenitatea, de la cea artistică la instrumentarul media.
În linii mari, cam aceasta ar fi povestea din „Diavolul şi moartea (Ispita. Reportaj)” a dramaturgului austriac Peter Turinni, adus pe româneşte de Geirun Ţino. Conaţionalul lui, Ulf Dückelmann, obişnuit al teatrelor din Timişoara şi Târgu-Mureş şi cu treizeci de ani mai tânăr decât dramaturgul, aduce povestea lui Turinni la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi într-o formă crudă, secvenţială, aproape de laborator. Rezultanta urmărită pare a fi cea tipologică, uşor reducţionistă la alb-negru, propunere regizorală salvată în bună măsură de actori.
Interesantă este calea augmentativă către socializare, plecând de la cuplu, dezvoltându-se în trio (treime?) pentru a eşua într-o realitate cu tot atâtea fiinţe cât lumea întreagă. În definitiv, Bley este împreună cu Christos (nu inutil se cheamă Christian, deşi, poate, prea la îndemână înţelesul). Vlad Vasiliu reuşeşte să îl îmbrace perfect în carnea suferinţei, asumându-şi, cum să spun, dureros personajul şi extrem de persuasiv. Nu ştim dacă preotul îşi pierde credinţa, nu mai înţelege ce ar trebui condamnat drept păcat sau pur şi simplu deraiază psihic, cert e că, ratând suicidul, pleacă în lume să priceapă. Şi să se priceapă. Geografia în care ajunge presupune reunirile trinitare. Bley va cunoaşte sexualitatea şi dragostea ca atare mulţumită unei femei fără adăpost, Magda (creaţie între bolovănos şi tandreţe, în rostogolire energetică a Lilianei Lupan), dar şi un soi de paternitate prin asumarea tânărului Rudi (Ciprian Braşoveanu). La rândul lui, cel din urmă alătură substitutului patern iubirea pentru Evelyn (Petronela Buda). De cealaltă parte a baricadei, marele maestru al combinaţiilor cu bani, armament şi celelalte componente ale panopliei, Walter Leschitzky (Gabriel Constantinescu), măsurat în arta răului şi matematic în indiferenţa faţă de viaţă şi curtea sa mondenă (asigurată relaxat şi convingător de Grig Dristaru şi Lucian Pânzaru). Personajul atipic şi singur prin definiţie rămâne cel asumat prin dublul rol al Tamarei Constantinescu: bătrâna actriţă cu pasiuni naziste Alma Hahn şi PPS, jurnalista mercenar de televiziune.
Premisa teoretică şi situaţională a spectacolului este că „totul trebuie spus aşa cum este”. Sigur, rămâne întrebarea: cine decide că vede ceea ce este cu adevărat? Unde este diferenţa între autocrucificarea lui Bley şi, să zicem, celebra exorcizare de la Tanacu? Dacă Ulf Dückelmann propune o realitate în nuanţe de gri în zona pauperizată, zona de succes ai zice că e mai neagră decât iadul, reflex socializant care pierde din vedere detaliul scenic. De aici şi compensarea momentelor de vârf precum descoperirea eroticii alături de Magda sau educaţia lui Rudi întru arta şi gloria nibelungă, sub bagheta Almei Hahn, cu decizii regizorale lipsite de orice motivaţie ori detalii în defect de logică de la uniforma generalului german până la apelul la muzica românească de Crăciun ori la melodia de final cu zglobia defilare filmată a actorilor. Senzaţia ultimă este a unui spectacol al cărui regizor, din prea apăsată (şi cam infantilă) aplicaţie doctrinară, a uitat că are responsabilitatea unui act artistic şi a coerenţei decurgând de aici, situaţie salvată, în cea mai mare parte, de actorii gălăţeni.
